Mic dejun

Stop. Cedeaza trecerea: paine sau, si mai bine, paine. Apare cu 8.000 de ani inainte de Hristos si cu vreo 7.400 inainte de Mahomed, in regiunea dintre Iran si Irak numita, pe atunci, "croasantul infloritor". Trei ingrediente: faina, sare, drojdie. Azi: mai multe tipuri de faina, mai multe tipuri de drojdie (cea lichida, cu putina miere, ii da un gust laptos). Dar nimic nu mai e ca inainte. In bine si-n rau. Franta, paradisul occidental al painii, unde francezul isi incepe ziua cu bagheta calda purtata la subsuoara ca arma alba de pace, se mondializeaza. Painea nu se mai vinde ca odinioara. Din 1900, consumul de paine pe cap de locuitor pe zi a scazut de la 900 de grame la 165, in 2002. Cu atat mai mult devine ea, astazi, iconul unei culturi de elita. Exista, iata, trei teze de doctorat sustinute recent pe tema dimensiunii si numarului de gauri din aluatul de paine: care este granita dintre miez si coaja, cum putem controla raportul lor astfel incat sa obtinem alte sortimente. Exista apoi un razboi al morarilor. Contracte de exclusivitate. Dintre cele 1.300 de tone de faina produse zilnic de cea mai mare moara din Paris ies vreo zece sortimente de faina, astfel incat brutaria insasi devine o arta ale carei produse pot umple un muzeu (exista mai multe in Elvetia, de altfel). Dar exista si o politie a painii la Paris. Agentii viziteaza incognito brutarii, ii intreaba pe brutari daca stiu cata sare este bine sa se puna in aluatul pentru o bagheta (cam 3 grame, va zic io), daca stiu care sunt combinatiile cele mai gustoase de paine si branza… dupa care dau note.  In ultimii ani, cei de cultura retro, oamenii se intorc la paine. Ca sa fie impreuna. Pentru ca asta si inseamna "companie": cu-paine. z