Un spectacol dezagreabil
Un text cu o filosofie caznita, cat si pretentiile fade regizorale de originalitate au drept rezultat
un spectacol dezagreabil, plictisitor, care nu comunica nimic. Totul este o facatura incoerenta,
care sacrifica talentul celor distribuiti sa interpreteze roluri, ca personaje credibile nu sunt.
Textul "Colonia ingerilor", ca piesa de teatru nu poate fi numit, a fost premiat pentru dramaturgie in 2005 de catre UNITER. In urma a numeroase volume tiparite, autorul stefan Caraman este un nume stimat, dar acest text, asa cum spunea candva si Caragiale, poate fi calificat a face parte din "piesele neroade". Conflictul este aproape inexistent, personajele n-au continut, intentia scrierii fiind de a filosofa despre viata si moarte. Intr-un restaurant numit "Colonia ingerilor" unde sunt angajati si servesc clientela alcatuita din oameni bogati, bolnavi incurabili. Doi dintre ei, Mihaita si Gavrila, se indragostesc, ca si patronul, de o fata bolnava de leucemie. Acesta ar vrea sa fie conflictul. Personajele n-au biografie, ci caracterizari simpliste. De pilda, despre Mihaita, aflat in carje, se comenteza mereu ca… "se caca pe el", scuzati specificarea. Limbajul este in genere trivial in intentia autorului de a "colora" filosofia despre moarte si nefericire. Cele cateva zile ale asa zisei actiuni sunt definite prin meniul localului, proiectat pe un ecran, din care selectam: "Luni – critica ratiunii pure" ori "Miercuri – varza simultana" sau "Joi – oua divortate"! Lipsa de consistenta si coerenta a acestui text ne arata din nou, ca dramaturgia noastra, continua sa fie la ananghie. Timp de doua ceasuri, spectatorul va fi obligat sa asculte monologuri absurde interminabile despre lacrimi, despre… viata, cu metafore fortate. Autorul putea filosofa mai credibil in eseuri, nu apeland la teatru si la interpretarea de catre actori a gandurilor sale existentiale. De ce un astfel de text gaunos sa sufoce talente recunoscute precum Alexandru Repan, Cristian Iacob sau Mitica Popescu (distribuit intr-un rol de plan secund)? De ce sa chinui o multime de tineri actori intr-o figuratie stupida de… "ingeri"?
Textul si-a gasit… peticul in viziunea regizorala a Nonei Ciobanu, care se mandreste
in CV cu mari succese in lumea cea larga, dar n-a reusit in cei peste zece ani de cand este angajata Teatrului Mic sa impresioneze publicul printr-un spectacol "magnific". Pentru ca se poarta, sunt la moda efectele video, in acest spectacol Nona Ciobanu le foloseste abundent, sprijinita fiind de scenografia si efectele "multimedia" concepute de Iulian Baltatescu. Scenografia mai are insa, un autor – pe regizoare, cum ne indica programul de sala. Un ecran imens, inramat ca un tablou, domina fundalul scenei, fiind proiectate pe el, si uneori prelucrate sofisticat, imagini din ceea ce se petrece pe scena, aceasta fiind contributia "multimedia". Scenografii mai aduc ca element de decor si un ceas electronic, tot in fundal, spre care vor incerca a se catara "ingerii" autorului. In cazul costumelor, aripioarele sunt de baza, pentru ca ele definesc "ingerii" bolnavi incurabili. Evident, toate aceste "accente" scenografice ar vrea sa consolideze metaforele textului. Dintre ingeri, numai fata bolnava de leucemie angajata sa cante la restaurantul "Colonia ingerilor", nu va purta aripioare, poate pentru ca s-ar putea lecui daca reuseste sa fie sponsorizata de Batranul, rol secundar ce ii revine lui Mitica Popescu. Fata este Liliana Pana, o aparitie spectaculoasa prin frumosul ei par lung, care canta bine, dar nu se stie cu ce scop, numai in spaniola. Nu are insa importanta de ce in spaniola, cum nici de ce Mitica Popescu este doar o aparitie eleganta in acel Batran, si el bolnav, pentru ca totul e lipsit de o elementara logica in acest spectacol. Nu lipseste nici intrebuintarea fumului intens ce sufoca spectatorii, provenit din "subsolul" unde ar sta patronul localului, nu lipsesc nici ilustratii muzicale stridente (concepute tot de regizoare), se folosesc din plin si momentele coregrafice datorate lui Florin Feroiu. La un moment dat localul va fi invadat de doua perechi tinere, ce ar fi niste "teroristi" care sustin prin dans caracterizarea lor de persoane dezabuzate. Regizoarea Nona Ciobanu incarca astfel spectacolul cu foarte multe efecte exagerate, care nu reusesc sa ilustreze teatral coerent o idee. Mai lipsea ca regizoarea sa foloseasca si efectele mirosurilor, mai ales in cazul lui Mihaita! Brambureala din scena, miscarea haotica nu atrage atentia asupra destinelor tragice ale "ingerilor" ce isi asteapta moartea, care lupta cu boala si vor sa savureze ultimele clipe de viata, nu fac decat sa imprime un sentiment de mila fata de inutilele eforturi ale celor distribuiti. "Ingerul" debil, se pare mintal, Gavrila, ii revine lui Cristian Iacob, care incearca imposibilul, sa-i creioneze un profil dramatic cat de cat credibil. Inexplicabil este cum a acceptat Alexandru Repan sa fie invitat in acest spectacol al Teatrului Mic. Actorul este Mihaita cel schiop si urat mirositor, un fel de filosof de baza al textului, pe care si Alexandru Repan incearca si el sa-l deseneze convingator, mai ales in lungul sau monolog. Distributia mai include vreo 15 actori, printre care se zaresc nume prestigioase precum, Mitica Popescu. Toti devin executanti ai unei figuratii active, fals servita de text si regie.
Un astfel de spectacol cu fite si pretentii de originalitate ce nu comunica emotional nimic, nu poate decat indeparta publicul de acest teatru, care, totusi, este subventionat de stat, in scopuri culturale si nu pentru experimente estetice gaunoase.
… piesele nu se-mpart in primitive si moderne, simple si complexe, naive si rafinate; stim ca se-mpart pur si simplu in piese bune si rele, frumoase si urate, inteligente si neroade (…) Arta dramatica este o arta de perfectiune; astfel, ea are un scop principal – reprezentarea, reprezentarea frumoasa".
I. L. Caragiale
