Elev si cersetor

Eram pe o banca intr-o statie de cartier a autobuzului 135. In spate, un liceu. Eu citeam, ea se apropie: Nu va suparati, aveti zece mii? Eu ma uit la ea dojenitor. Ea continua: Cinci mii? Eu o intreb, pentru a amana decizia, de ce si, apoi, daca e eleva. Ea: vreau sa-mi cumpar un ness. Da, sunt eleva. N-am baut de dimineata, de asta arat asa obosita. Eu ma mai gandesc putin, scot zece mii din portofel si-i intind. Multumeste, pleaca, ajunge in grupul de colegi care asteptau pe marginea trotuarului. Unul o admira: esti tare! si atunci m-am gandit, deodata, cat de marcata de clisee ne este mintea atunci cand consideram ca o astfel de rugaminte, venita din partea unui necunoscut, e va sa zica neaparat cersetorie; rusine, oprobriu. Or, in cazul acesta, n-a fost asa. Cersetoria sta, de fapt, nu in repetarea unui "act de vorbire" caruia i se asociaza un sens aprioric, ci intr-un fel de a spune care difera de la individ la individ si de la un moment la altul. In cazul acesta, a fost vorba despre o rugaminte, un act de "punere in legatura" intre cel care cere si cel care urmeaza sa raspunda rugamintii, echivalent cu cel al batranei care solicita un scaun in autobuz sau cu cel al omului care cere un foc pentru ca n-are bricheta asupra lui. Ne-am invatat sa evaluam enunturile indiferent de ceea ce, in lingvistica, se numeste "situatie de enuntare". Gresit. Abia expresia unui copil sau adult, in care umilinta contrafacuta se impleteste cu pungasia aflata la panda inseamna cersetorie. Cersetoria e, mereu, ca orice alt gest reprobabil, o combinatie de fals si adevarat dintre care primul ar fi laudabil daca ar fi lasat la vedere ca fals, iar ultimul condamnabil, dar e ascuns. Piosenia ciobanului, de pilda, aia e cersetorie. stiti care cioban.