Ambitii mari, proiecte mici

Citesc in Le Monde o excelenta analiza, pe doua pagini de ziar, despre acest secol al PUTERII RELATIVE. Formula este aruncata, fara pic de ostentatie, de un fost discipol al filosofului Raymond Aron, el insusi filosof imens, dar discret. Pierre Hassner descrie inceputurile acestui veac confuz in care hegemonia occidentala se izbeste de obstacole necunoscute pana acum: "concurenti care nu sunt nici prieteni, nici dusmani, victorii militare ce constituie esecuri politice, rezistente culturale la valorile democratiei", toate imbratisate de aceasta criza a puterii. Iar mai departe vedem ca nu e vorba doar de criza vizibila a Statelor Unite sau a lumii occidentale in general, ci de una difuza, sesizabila pe toate meridianele, strecurata in interiorul institutiilor de baza, chiar in mecanismele democratiei, cu atat mai mult cu cat acestea sunt fragile. Filosoful francez indeamna la "reciprocitate, chiar daca imperfecta, la intrepatrunderi, chiar daca partiale, intre natiuni si culturi"; el incurajeaza solidaritatea transnationala, toleranta, si mai cu seama dezbaterile, exercitiul viu al ideilor. Chiar si fara sa o sublinieze apasat, intelegem ca puterea aflata in criza trebuie sa-si caute noi forte reale in lumea ideilor. Este tocmai ceea ce ii distinge pe oamenii puterii, unii de altii. Cativa, foarte putini, stiu ca au nevoie de toate ideile ingenioase ale tuturor oamenilor inteligenti, indiferent de culoarea lor politica, dintre care pe unele chiar sa incerce sa le aplice, in atat de imprevizibila metamorfoza a lumii contemporane. Este si cazul surprinzatorului Sarkozy, care aduna in jurul lui toate competentele ce ar putea sa-i foloseasca – filosofi, artisti, antrenori de rugby, matematicieni, economisti, militari, diplomati s.a. – si indeamna pe toata lumea sa-i dea idei si planuri care pot dinamiza societatea. Chiar daca nu-l aprobi totdeauna, nu-ti ramane indiferenta perseverenta cu care el vrea sa reformeze, rapid, sectoare intregi si sa dea drumul la proiecte dintre cele mai indraznete, unele chiar utopice. si chiar daca este un egolatru, el conteaza tocmai pe aceasta putere difuza ce urmeaza sa-si ia energia dintr-un nou elan colectiv.  Iar cand proiectele lui  vizeaza si sistemul de pensii, si cel al sanatatii publice, si flexibilitatea orelor de munca, si problema puterii de cumparare, si creditele pentru achizitionarea de locuinte, si somajul tinerilor, fluxul imigratiei, speculatiile de pe pietele bursiere, proiectele comune europene sau cele care tin de NATO etc., se vede clar o viziune de perspectiva, o proiectare ambitioasa in viitor. Dar si mai numerosi sunt oamenii politici fascinati de putere care nu observa procesul prin care puterea s-a golit de putere. Ei isi imagineaza ca mai pot actiona discretionar pe vechile parghii ale puterii executive, folosindu-se de institutiile coercitive ale statului sau manipuland blocuri de interese care sa le asigure controlul asupra tuturor. Este categoria dominanta a oamenilor politici din Romania, strategi de pe o zi pe alta aflati la manevra cate vreunui macaz de cale ferata ce deviaza un sir de vagoane de pe o linie pe alta, dar numai pe linii deja trasate, deseori ruginite si deja pline de balarii. De aproape doua decenii acesti acari ai politicii ne fac sa credem ca importante sunt manevrele din gara patriei, nu materia care se transporta in vagoane; negocierile lor de culise, jocul fanioanelor, luminile lampaselor, derutantul du-te-vino al garniturilor, si nu proiectele carora le sunt destinate aceste transporturi. Iar forfota tine loc de mari ambitii, incepand cu cea mai mare dintre marile ambitii ale unui astfel de om politic: ambitia de a fi el la carma, si nu altul. Care au fost marile proiecte colective scoase la iveala de oamenii politici romani in Romania care imediat dupa 89 era atat de insetata de proiecte? Sau care sunt proiectele de acum, dincolo de orizontul administrativ al afacerilor curente, dupa placida intrare in Uniunea Europeana? Iar faptul ca s-a umblat din nou la un macaz, aceasta motiune de cenzura, nu face decat sa perpetueze aiuritoarea plimbare a acelorasi vagoane prin aceeasi gara.

Dinu Flamand este scriitor si ziarist stabilit la Paris