Lectia lui Mungiu

Urias, fenomenal succes de presa in Franta pentru filmul lui Cristian Mungiu. Parca si mai mare decat imediat dupa decernarea, in competitia de la Cannes, a ravnitilor lauri – La Palme d’or – pentru acest "4-3-2", cum deja i se spune in jargonul familiar sumbrului film. "4 luni, 3 saptamani, 2 zile" culege cele mai delirante calificative, deopotriva in presa populara si in cea culturala. Multe titluri de cronici se rezuma sa spuna: "Mergeti sa-l vedeti, nu veti regreta", dupa care urmeaza elogii ce nu se mai foloseau decat, poate, in perioada "noului val", cand cinematografia franceza isi descoperea ea insasi un suflu exceptional. Aparitia unei noi generatii de tineri cineasti in Romania, despre care se vorbeste si cu aceasta ocazie,  pare a fi si un fel de victorie franceza. Reactia de acum traduce si un soi de solidarizare cu acesti tineri, pana nu demult anonimi,  nesprijiniti de nimeni, dar care au stiut sa reziste modelelor comerciale, retetelor americane de succes facil. Pare deci si o batalie a cinematografiei franceze, sau a mizelor pe care ea si le-ar pune, daca nu ar traversa acum un lung pustiu estetic, cu moliciuni si frivolitati. Or, Mungiu vine sa propuna o intoarcere la surse, aruncand in arena si implicita intrebare: de ce facem film, la ce slujeste arta? Filmul sau despre un oribil, dar si banal avort, in anii socialismului romanesc real, este o poveste simpla, insa tratata cu intensitatea unei drame antice. Eschil ajuns intr-o societate omeneasca atemporala, privind impasibil cum un fat este scos din maruntaiele mamei sale si aruncat la gunoi, fiindca nu i se va ingadui sa traiasca. Eschil, cel care cunostea minunatia omului; si in sublim, si in oribil, si in spiritualizare, si in degradare. Mungiu este un mare artist fiindca vede filoanele bogate, acolo unde atatia altii se lasa derutati de mode trecatoare. Iar el se uita la unelte abia dupa ce a reperat filonul, in vreme ce atatia bizantini (dar nu numai in cinematografie, ci si in literatura romaneasca de astazi sau in discutiile despre societatea postdecembrista) intorc pe toate fetele considerente inepte despre "canoane", "tendinte", "revizuiri" sau noi "revolutii" ale dezgustului, intr-o rasfatata dezabuzare. Toata lumea a observat crescendo-ul dramei in acest film nu minimalist, ci eliberat de zorzoanele artei decorative (iar imaginile au in zilele noastre tendinta de a deveni o mediocritate extrem de agresiva). Toata lumea e fascinata de precizia cu care, in film,  simbolurile comunica  intre ele  si impun un limbaj al terifiantului cotidian, ce reconstituie in fundal si atmosfera sociala din acea Romanie, fara sa pice in etnografie miserablista. si abia asa occidentalii  realizeaza ca lumea de alaturi fusese in toate aceste decenii un infern. Are dreptate Mungiu cand precizeaza ca el nu a vrut sa faca nici un film despre comunism, nici unul despre avorturi. Dar, selectand aceasta scena de viata cu care s-au confruntat milioane de femei in Romania si tratand-o in registrul disperarii neputincioase de atunci, care se amesteca cu registrul  degradarii, al jegului moral, al terorii difuze si al mizeriei cotidiene, el atinge realmente intrebari esentiale despre sensul vietii umane. O adevarata lectie de autenticitate. si cand te gandesti ca Mungiu iti facuse ucenicia pe langa regizori occidentali veniti in ultimii ani sa produca fleacuri pe ieftinele platouri de filmare din Romania! Dar lectia se intoarce si spre publicul din Romania, deocamdata fascinat, daca nu chiar lobotomizat de imaginile de sinteza ale productiei totalitare mondiale. Uite ca e timpul sa ne privim in fata trecutul! Dar trebuie sa o facem cu intensitatea si cu bucuria catartica a cuiva abia scapat de la inec.

Dinu Flamand este scriitor stabilit la Paris