Era seară, Piața se umplea de oamenii care veneau de la serviciu, de tineri, de familii care își țineau copiii de mână. Din difuzoarele de pe balconul Universității se auzeau cântecele lui Cristian Pațurcă. Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Am fost GOLAN la puterea a treia!
La o măsuță pliantă, două tinere tăiau din coperte de dosar ecusoane de carton și scriau cu marker cuvântul GOLAN. Am cerut și eu un ecuson și am întrebat, ca jurnalistul, câte ecusoane au scris în ziua aceea. N-au știut să îmi zică exact, dar m-au întrebat cine sunt și de ce vreau să știu. Le-am spus că sunt de la „România liberă“. Și atunci au luat un ecuson, au scris pe el cu majuscule „GOLAN“, au pus cuvântul între paranteze și au scris un 3 mic deasupra parantezei din dreapta. Eram GOLAN la puterea a treia. Am scris mai demult despre asta în „România liberă“.
Am purtat cartonașul în fiecare zi din lunile acelea și îl mai am și acum, într-o cutie veche de pantofi în care țin o grămadă de lucruri mici, dar importante pentru mine.
Starea de spirit de atunci, comuniunea, efervescența și bucuria din Piața Universității au făcut ca oamenii aceia să dea naștere unui fenomen de o mare însemnătate pentru istoria unui neam chinuit.
Poate că nu toată lumea a văzut lucrurile așa cum le-am văzut eu. Dar știu, pentru că am fost acolo, în Zona Liberă de neocomunism, că toți ceilalți, prezenți în fiecare zi sau doar vizitatori vremelnici, au simțit și au înțeles ce se întâmplă.
GOLAN salvat de mineri.
În primăvara lui 1990, ziarul m-a trimis în Valea Jiului. Apăruse în ziarul nostru, „România liberă“, o scrisoare a minerilor de la Mina Petrila, care reclama o serie de probleme ale minerilor: condiții de lucru, abuzuri ale conducerii, salarii proaste.
Era un subiect „tare“, de reportaj-anchetă, așa că am pornit spre Petrila cu fotoreporterul Mircea Cararat.
Echipați, în vestiarul minei, cu salopetă, cizme de cauciuc, cască și lămpaș, am intrat în subteran împreună cu minerii de la Petrila. Am coborât cu liftul câteva sute de metri în adânc, apoi am mers pe jos prin galerii, am urcat și am coborât pe scări prin „suitorile“ înguste.
Am străbătut kilometri de galerii, pe o parte cu șine și vagoneți, pe partea cealaltă cu apă care trecea din când în când de cizma înaltă.
Am vorbit cu mineri, am văzut puncte de lucru, am făcut fotografii. Am ieșit după câteva ore, murdari, obosiți și transpirați, și ne-am gândit cât de grea a fost „plimbarea“ noastră și cum trebuie să le fie de greu minerilor care scormonesc zi de zi măruntaiele negre ale muntelui. Ne-am spălat apoi la dușurile din vestiarele vechi, am mâncat la cantină. Apoi am ieșit cu oamenii aceia, patru sau cinci, la o bere. Dar am rămas cu gustul cărbunelui în gură…
Am fost un GOLAN norocos. Minerii cei buni mi-au spus să plec de acasă pentru că au primit adresa mea în tren și urmau să mă ridice.
…14 iunie 1990, ora 6 dimineața. Cineva a sunat la mine acasă. Eu eram la Timișoara, cu un alt coleg, scriam despre răniții Revoluției. Cred că ajunsesem la episodul al cincilea.
La telefon, o voce de bărbat a spus: Plecați de acasă, am primit în tren mai multe adrese unde trebuie să ajungem. Am primit și adresa domnului Tudor Artenie și avem ordin să venim și să-l arestăm.
Cel care sunase era unul dintre minerii de la Petrila pe care îi cunoscusem la ei acasă și cărora le dădusem numărul meu de telefon. Nu am aflat niciodată cine a fost exact.
Telefonul fusese dat de la un post public din Gara Băneasa, acolo unde ajunseseră trenuri încărcate cu mineri. După câteva ore, pe aleea ascunsă printre blocurile din cartierul Berceni, unde locuiam atunci, își făcea apariția o dubă a poliției. Din mașină au coborât doi polițiști în uniformă și mai mulți mineri, îmbrăcați în salopete. Au urcat la etajul întâi și au început să sune la ușă. Nu a răspuns nimeni și atunci au început să bată cu putere în ușă și să strige. Vecinii au ieșit speriați și le-au spus că toată lumea a plecat de acasă. Au mai bătut o vreme în ușă, apoi au plecat. Vecinii mi-au povestit aceste lucruri.
Întrebări fără răspuns. O anchetă care nu a fost niciodată finalizată.
3.500 de oameni bătuți, 1.024 de arestări ilegale, 746 de răniți, 6 morți (conform statisticilor oficiale) sau 130 de morți (cifră neoficială), dar și 6 violuri înregistrate oficial. La Cimitirul Străulești 2 au fost îngropați 128 de morți, mulți având scris pe cruce „neidentificat – iunie 1990“. Au fost trase 1.466 de gloanțe. Cine avea arme? Doar Armata, Poliția și serviciile de informații. Ancheta asupra acestor evenimente nu a fost niciodată finalizată.
Cine a făcut „lista neagră“ și de unde au avut „minerii cei buni“ adresele de acasă ale oamenilor de pe această listă?
Cine au fost civilii care le-au dat adresele în tren? De ce au venit polițiști în uniformă, cu mașină cu însemnele Poliției, însoțiți de mineri, acasă la mine și la toți ceilalți?
…La unele întrebări a răspuns, cât a putut, presa de atunci. La altele nu a răspuns nimeni. Eram GOLAN la puterea a treia. Seara târziu, spre noapte, în Piața Universității, miile de oameni învingeau întunericul cu lumânări aprinse. Păreau clipe ale iertării celor care ne-au ucis și ne-au distrus. Lumini plăpânde în memoria morților și lumini ale unei renașteri al cărei moment venise.
Acest articol a fost publicat inițial pe Dezacorduri.ro.
