Al Qaeda este mai puternica acum decat oricand dupa 11 septembrie 2001, spun unii; este mai putin puternica decat ar fi putut sa devina, raspunde administratia (Bush). Democratii din Congres spun ca, in loc sa il prinda pe Bin Laden, Bush si-a luat ochii de la minge si s-a impotmolit intr-un razboi irelevant in Irak; Casa Alba raspunde ca, daca nu ne luptam cu jihadistii in Irak, va trebui sa o facem in Manhattan.
si astfel argumenteaza politicienii americani in ceea ce pare sa ramana un vacuum cognitiv, generand confuzie in randul publicului si declaratii lipsite de continut din partea liderilor nostri alesi. Daca Al Qaeda ar fi planuit constient cum sa provoace confuzie profunda in randul necredinciosilor, acesta ar fi fost rezultatul ideal. Totul este rezultatul persistent si inevitabil al amagirilor traite de executiv (jihadistii sunt "o mica minoritate") si al superficialitatii democratilor ("razboiul impotriva terorismului este un abtibild de masina", a sarjat senatorul John Edwards), pe fondul ignorantei populare si al inflatiei de avocati si activisti pentru drepturile omului. Rezultatul este ca la sase ani dupa 9/11 noi (europenii stand in general si mai rau) inca luptam intr-un razboi invaluit intr-o ceata conceptuala, neapropiindu-ne deloc de castigarea lui.
In realitate, natura si scopurile inamicului, desi complexe, ar trebui sa fie destul de clare, asa cum ar trebui sa fie si caile de a-l invinge. Pana vom intelege cateva realitati-cheie, vom continua sa batem pasul pe loc si sa ramanem in defensiva.
CE ESTE AL QAEDA?
Al Qaeda ("baza") este in acelasi timp o organizatie terorista, totalitara, islamista si o parte in mod special violenta a unei miscari musulmane globale de redesteptare. Dupa cum arata numele, a fost creata ca o organizatie de avangarda, de elita, nu diferita, din punct de vedere conceptual, de precedentele miscari de avangarda ale proletariatului (Cararea Luminoasa din Peru, Brigazile Rosii din Italia etc.), cautand sa restabileasca suprematia istorica (si mai ales mitica) si puritatea islamului in lume, prin unificarea umma, a comunitatii islamice, sub o conducere politica si religioasa unica si intr-un singur stat – Califatul. Mijlocul de a atinge acest obiectiv este jihadul, definit strict de adeptii acestei ideologii ca razboi.
Al Qaeda nu a fost gandita initial sa existe ca o baza teritoriala, dar victoria talibanilor in Afganistan a oferit pe neasteptate aceasta ocazie. Al Qaeda a profitat de aceasta ocazie, dar controlarea acelor teritorii nu a fost nici voita, nici absolut necesara. Acelasi lucru este valabil acum si in cazul regiunilor salbatice din Pakistan, pe care Al Qaeda le foloseste pentru refugiu si pentru antrenament – ele sunt importante, dar nu vitale. Acest lucru este inca gresit inteles si explica surpriza continua a unora in fata faptului ca, dupa caderea talibanilor in 2001 si dupa pierderile grele pe care le-a suferit atunci, Al Qaeda nu a murit.
In timp ce pretinde neincetat ca apara o umma (comunitate) islamica atacata din toate partile – modalitatea cea mai convenabila din punct de vedere teologic de a justifica jihadul –, ideologia si strategia Al Qaeda sunt agresive si revizioniste. Al Qaeda ataca agresiv baza "cruciatilor" (vezi 9/11 sau atacurile din Marea Britanie), iar din perspectiva revizionista incearca sa reintegreze in umma teritorii demult pierdute de islam, cum ar fi Al-Andalus (Peninsula Iberica).
Ideologia Al Qaeda este riguros antinationalista. Aceasta ii permite sa atraga elemente alienate si putin integrate din comunitatile musulmane din Occident si explica, in parte, atractia pe care o exercita asupra asupra elitelor musulmane de pretutindeni. Dupa cum arata Irakul de azi, insa, aceasta ar putea fi si o amenintare serioasa pentru organizatie, intrucat contravine intereselor elitelor postcoloniale consolidate si gruparilor regionale sau separatiste (kurzi, berberi, multi dintre palestinieni).
Inamicii si, prin urmare, tintele jihadului sunt: a) toate regimurile la guvernare din lumea musulmana ("apostatii"); b) cei care le manipuleaza, controleaza si sustin din exterior ("cruciatii" condusi de SUA, incluzand toate statele occidentale si Israelul); c) toti ceilalti necredinciosi care "oprimeaza" musulmani (India pentru Kashmir, Rusia pentru Cecenia, China pentru Turkestan) si d) pentru cei mai radicali jihadisti (takfirii), toti musulmanii care nu sustin activ cauza si, in special, siitii. In timp ce toti acestia sunt inamici, gradul de prioritate al fiecaruia depinde de circumstante, capacitati si oportunitate.
AL QAEDA, IN IRAK
Acest ultim factor este o alta cauza a confuziei din Occident, asa cum a fost demonstrata de cazul Irakului. In timp ce un grup asociat cu Al Qaeda a avut o prezenta slaba in Kurdistanul irakian inainte de primavara lui 2003, la scara mare, Irakul este cel putin o tinta oferita de oportunitate. Cresterea (sau actualul declin) Al Qaeda acolo depinde de haosul si confuzia care au urmat invaziei din 2003 si de vidul creat de caderea lui Saddam. Lasand deoparte amploarea prezentei sale in Irak si atentia data de presa, rolul Al Qaeda acolo urmeaza acelasi tipar ca in Afganistan si in Cecenia la sfarsitul anilor ‘90 sau in Somalia mai recent – incearca sa se implanteze oriunde apare un vid politic sau o instabilitate persistenta in mijlocul unui conflict militar. Libanul, Gaza, Sahelul, sudul Thailandei si Filipinele sunt, sau e de asteptat sa devina, astfel de zone de implantare. In toate aceste cazuri, Al Qaeda intervine intr-un conflict care escaladeaza, il amplifica si incearca sa canalizeze rezultatul spre propriile sale obiective, traducand motivatiile locale intr-o cauza ideologica si globala coerenta.
Exact aceasta ingerinta din partea Al Qaeda in conflictele existente face un nonsens din des auzita distinctie intre razboiul nostru limitat si lupta impotriva Al Qaeda din Irak. Al Zarqawi a atatat conflictul dintre sunniti si siiti, dar nu l-a inventat el, iar in termeni practici a face o distinctie intre cele doua elemente nu este o idee mai serioasa decat incercarea de a face o distinctie, in Afganistan, intre talibani, islamistii veniti din Pakistan si Al Qaeda. Acest comportament parazitar ii serveste organizatiei Al Qaeda la amplificarea influentei, iar ea va incerca sa il repete in orice circumstanta posibila. Aceasta se potriveste perfect ideologiei elitiste, avangardiste a organizatiei. Aceasta se vede drept varful de lance al jihadului global, nu drept un soldat de rand.
In cele din urma, ceea ce pare ca scapa multor comentatori, mai ales politicienilor, este faptul ca Al Qaeda reprezinta doua lucruri in mod simultan: 1) o organizatie islamista violenta, cu tentacule raspandite in intreaga lume si o conducere formata dintr-un grup restrans de ideologi si strategi si 2) parte si pachet al unei ample miscari politico-religioase de renastere a Islamului. Organizatia incearca sa canalizeze si sa racoleze recruti din cadrul miscarii, iar aceasta din urma foloseste organizatia pentru directia strategica si, deseori, pentru scopuri tactice.
Miscarea de renastere islamica
Miscarea de renastere islamica ce domina deja in majoritatea lumii musulmane, din Malaezia pana in Maroc, inclusiv uriase segmente ale comunitatilor musulmane din Vest, impartaseste unele din conceptele de baza ale ideologiei Al Qaeda: ca Islamul este in criza si atacat din interior si exterior de catre influenta si dominatia straina, vestica, in mare parte americana. Pe scurt, tarile islamice si in general musulmane sunt victimele Vestului. Unica solutie este intoarcerea la principiile "originare" ale credintei, acelea care i-au dat importanta si putere mondiala cu secole in urma, iar ummei – unitate si solidaritate.
Aceste perceptii sunt impartasite de majoritatea organizatiilor musulmane si islamice de pretutindeni, de la Fratia Musulmana, cea mai mare, la indivizi si grupuscule din tarile musulmane si din Vest. Chiar daca refugiul in religie ca raspuns la declinul politic, militar si al civilizatiei nu este nici pe departe unic Islamului, manifestarea sa contemporana este in mare parte islamica.
Linia de demarcatie dintre perceptia generala a Islamului ca victima a Vestului – o perceptie adesea incurajata chiar de elitele occidentale – si viziunea Al Qaeda ca victimizarea se datoreaza in mare parte agresiunii pure este subtire.
Acest lucru este demonstrat de reactiile grupurilor si personajelor nonviolente, chiar anti-Al Qaeda, la terorismul islamic. Aceste grupuri s-au opus permanent nu doar conflictului din Irak, unde argumentele utilizate in favoarea interventiei conduse de SUA pot fi inca discutate, ci si atacului din 2001 al SUA asupra talibanilor. Intr-adevar, aproape in toate criticile islamice formulate impotriva politicilor americane si britanice, fie ca vin din Londra sau Ryad, de la Fratia Musulmana sau de la altii, Afganistanul este amintit in acelasi context cu Bagdadul. Cum inlaturarea regimului taliban si a protejatilor Al Qaeda a fost un caz clar de autoaparare, blamarea operatiunilor din Afganistan nu poate insemna decat ca solidaritatea ummei este mai importanta pentru ei decat crimele talibanilor. Tocmai acest gen de atitudine este necesar pentru propasirea Al Qaeda.
Punctul unde se separa marea parte a miscarii de renastere islamica si a adeptilor ei de ideologia Al Qaeda este metoda prin care sa fie reinnoit Islamul. In acest sens, ideea sustinuta de liderii vestici ca "majoritatea musulmanilor" resping jihadismul este corecta, dar departe de a fi incurajatoare. In ciuda unor tentative, ca cea finantata de Hassan, printul Iordaniei, ca imami respectati sa condamne terorismul jihadist (metoda, nu ideile care duc acolo), nu doar ca nici un teolog sunnit nu l-a declarat pe Bin Laden un nonmusulman (cel mai influent, Al-Qaradawi, l-ar lasa mai degraba pe Allah sa decida), dar multe organizatii islamiste ca Hizb ut Tahrir (un Partid de Eliberare international) sau Tablighis (Miscarea musulmana misionara) sustin ca doresc instaurarea Califatului prin mijloace non-violente, in timp ce recrutii lor "promoveaza" adesea la jihadism – din nou, aceleasi credinte, metode diferite, si toate nefolositoare. Asa ca, atunci cand islamistii sustin sincer ca se opun jihadismului, isi leaga de bunavoie mainile. De acolo eternul si enervantul "ne opunem jihadismului…, dar" ce ii nedumireste pe politicienii, mass-media si publicul vestic.
Este un mister de ce, in acest context, cineva din Vest s-ar astepta ca acesti musulmani sa condamne orice altceva decat actele de terorism.
Relatiile Al Qaeda
Relatiile dintre diferitele parti ale Al Qaeda sunt dinamice, atat centripete, cat si centrifuge in acelasi timp. Centripete. Expansiunea centripeta a miscarii urmeaza modele generale, universale ale recrutarii si indoctrinarii teroriste. In cazul specific al Al Qaeda, aceasta inseamna doua metode distincte, dar inrudite.
Prima este centrata pe miiile de recruti antrenati in Afganistan inainte de finele lui 2001, care s-au intors in tarile lor de origine – Arabia Saudita, Egipt, tarile din Africa de Nord, Asia Centrala, Asia de Sud-Est si Europa. Odata intorsi, fie au fondat celule, fie au radicalizat organizatii existente (in Maroc, Algeria si Liban). Acesti oameni cunosc si impartasesc ideologia centrala a Al Qaeda si multi pastreaza legaturi, inclusiv personale, cu liderii Al Qaeda si cu ceilalti recruti.
Un caz tipic este cel al lui Saad Houssaini, cunoscut si sub numele de Mustafa, unul dintre cele mai renumite cadre Al Qaeda in Spania si Africa de Nord. Nascut in Meknes, Maroc, dintr-o familie cu venit mediu (tatal sau era profesor) – un model aproape universal printre cadrele Al Qaeda, Houssaini a obtinut o bursa guvernamentala pentru a studia chimia si fizica la Universitatea din Valencia, Spania. Acolo a fost atras sau recrutat la islamism, sub influenta seicului Rahid Ghannouchi, ideologul londonez si lider al Al Nahda (Renasterea), cea mai mare organizatie islamista din Tunisia. Aflat sub supraveghere spaniola, in 1997 a fugit in Afganistan, unde a fost antrenat de Al Qaeda si familiarizat cu explozibilii si unde s-a intalnit cu alti marocani, Bin Laden, Al Zarqawi si Al Zawahiri – ultimul fiindu-i martor la nunta.
Dupa atacul din toamna 2001, s-a intors in Maroc in aprilie 2002, devenind un membru fondator al GICM (Grupul Islamic de Combatanti Marocani, acum parte a Al Qaeda in Magrebul Islamic – AQIM) si instructor pentru bombe artizanale. In septembrie 2006 conducea deja o retea de voluntari marocani pentru Irak, pana cand a fost arestat in martie 2007.
Influentat de unul dintre ideologii "nonviolenti" din Spania adapostiti in "Londonistan", el s-a radicalizat, trecand la jihadism, stabilind contacte personale cu centrul Al Qaeda si mai tarziu devenind un multiplicator pentru organizatie, la mii de kilometri departare.
In al doilea rand, centrul Al Qaeda (Bin Laden, Al Zawahiri, Khaled Sheik Mohammed etc.) a acceptat uneori si si-a imprumutat "copyrightul marcii" organizatiilor formate independent, cum ar fi Grupul Salafit Algerian pentru Lupta si Predica, devenit anul trecut AQIM, sau celor formate autonom – ca grupul lui Al Zarqawi, acum Al Qaeda in Mesopotamia.
Precum metastazele canceroase, membrii si recrutii acestor francize formale Al Qaeda si ai celor informale, ca Jeemah Islamiah din Asia de Sud Est, au raspandit ideologia si au extins numarul membrilor devotati miscarii.
Centrifugal. Exista totusi si o alta dinamica a miscarii, una centrifuga.
Aceasta consta in mii de musulmani, multi dintre ei din Occident, inclusiv un numar disproportionat de indivizi convertiti la islam care nu au legaturi personale cu conducerea Al Qaeda sau cu principalele sale francize, dar se simt atrasi de ideologia si metodele acesteia. Cu fiecare atac spectaculos sau campanie in numele jihadului, numarul lor creste si ei se aduna pentru cea mai apropiata batalie, asa cum a fost ea preconizata de Al-Zawahiri in declaratiile sale citate de postul Al Jazeera sau de nenumaratele site-uri jihadiste ce propun retete pentru jihadul individual.
Nu intotdeauna se poate trasa o linie intre cele doua dinamici – Al Qaeda, care recruteaza pentru cauza sa, si cei ce devin prin propria vointa jihadisti, care cauta o lupta sub steagul sau macar in numele cauzei acestei retele.
Cazul lui Shaker Al-Abssi, liderul gruparii Fatah Al-Islam din tabara de refugiati palestinieni de la Nahr Al-Bared, langa orasul Tripoli din Liban, mai tarziu luata cu asalt de armata acestei tari, este revelator. Nascut intr-o tabara de langa Ierihon, intr-o familie palestiniana ce a migrat in Iordania dupa 1967, el a intrat din adolescenta in miscarea Fatah condusa de Yasser Arafat. Organizatia l-a trimis sa studieze medicina, dar el a renuntat la scoala in favoarea carierei de pilot, urmand instructaje in Libia si, mai tarziu, devenind el insusi instructor de zbor in Yemenul de Sud. A luptat in Nicaragua, de partea sandinistilor victoriosi, apoi in razboiul dintre Libia si Ciad, soldat cu infrangerea celei dintai. Dezamagit de coruptia lui Arafat, s-a alaturat factiunilor disidente, prosiriene, si s-a stabilit la Damasc, unde a descoperit religia si a devenit un musulman fervent. Ulterior, s-a asociat cu gruparea lui Al-Zarkawi din Irak si Iordania si a fost condamnat la moarte in contumacie pentru rolul jucat in uciderea unui diplomat american la Amman, in 2002. De ce? Fiindca, dupa cum spune fratele sau, Abdel Razak, de profesie medic, "palestinienii au incercat marxismul si nationalismul arab, dar ambele au esuat, iar islamismul a ramas pentru Shaker ultima solutie". Acum, afirma familia sa, "ne asteptam ca el sa devina martir, sperand ca moartea sa va fi scanteia ce va aprinde cauza palestiniana".
Acesta este cazul unui rebel in cautarea unei ancore ideologice si strategice care sa-i articuleze si sa-i justifice lupta pentru o cauza speciala. Asocierea cu Al Qaeda ii satisface ambele nevoi. Faptul ca Fatah Al-Islam este perceputa atat ca o grupare afiliata Al Qaeda, cat si ca un instrument al Siriei nu trebuie sa genereze confuzie, cel putin nu in lumina obiceiului organizatiei de a se atasa tactic altor cauze.
Un alt bun exemplu este noul grup jihadist Ansar al Islam fi Sahara al Bilad al Mulazamin (Credinciosii islamului din Sahara, pamantul celor care renunta la val). Formata din marocani, algerieni si mauritanieni, elemente disidente din AQIM, gruparea a iesit la iveala in iunie 2007. Ansar refuza sa se supuna direct ordinelor conducerii Al Qaeda, transmitandu-i totodata ca se afla "de aceeasi parte a baricadei". Intr-adevar, gruparea impartaseste binecunoscuta obsesie a retelei Al Qaeda privind "recuperarea" Al-Andalus (Andaluzia), ca si ura fata de guvernele nord-africane si Franta. Acesta este un exemplu perfect a ceea ce analistii francezi numesc "Nebuloasa Al Qaeda" – un sistem multiplu de grupuri jihadiste legate ideologic, dar nu intotdeauna ierarhic, de conducerea retelei. Ne confruntam inca o data cu interfata unei miscari teroriste.
CONCLUZIE
Autorul german de origine turca Nacla Kelek observa just ca "politicienii si teologii de diferite confesiuni au dreptate cand afirma ca exista multe varietati de islam, ca islamismul si islamul nu trebuie confundate, ca nu exista nici un precept in Coran care sa justifice crima. Insa a sustine ca intre fundamentalismul radical islamic si islam nu exista nici o legatura este ca si cand ai spune ca intre stalinism si comunism nu exista nici o legatura".
Dar, asa cum stalinismul (si Pol Pot sau Mao) a fost posibil datorita unei mase de credinciosi naivi si de regula pasnici in utopia marxista, la fel reteaua Al Qaeda si nebuloasa sa profita permanent de miscarea pentru renastere islamica. Separarea celor doua ar trebui sa fie atat scopul musulmanilor, cat si al nonmusulmanilor, deoarece cu totii sunt tinte ale jihadismului. A nega legatura intima dintre acestea inseamna a nega realitatea. Daca se fac distinctii artificiale intre cele doua elemente, doar se amana si se evita lupta reala.
Dr. Michael Radu este copresedinte al Centrului de studiu al terorismului, contraterorismului si securitatii interne al FPRI (Foreign Policy Research Institute). In prezent, lucreaza la o carte despre islamismul din Europa.
