Astăzi, exact asta avem: un oraş parţial vegetal, parţial mineral, pe cale să devină, tot, unul gazeifer. Inclusiv suburbiile sale verzi. O metropolă ostilă, ca Beijingul, unde sunt zile în care locuitorii ies cu măştile de gaze pe faţă, ca să nu se intoxice. O monstruozitate dăbălăzată, în care, dacă vrei să ajungi de la Parcul Titan în cartierul Băneasa, ori din Militari, de la Apusului, pe Şoseaua Chitila, faci două ore cu bătaie.
Calculele pe care şi le fac proprietarii de autoturisme sunt simple: „Oricum stau două ore în trafic, măcar mă enervez în aer condiţionat, la volanul maşinii mele, decât să mă înghesui în metrou, autobuz sau tramvai şi să asud la fel de mult timp sau chiar mai mult, apoi să ajung mototolit acolo unde am treabă“.
Ilustrativ, cazul Bucureştiului seamănă cu cel al capitalei filipineze, Manila. Între cele două războaie, era supranumită „Perla Asiei de Sud-Est“. Apoi, peste poetica metropolă cosmopolită a venit o dezvoltare trepidantă, care a transformat-o într-un infern. Pe marile bulevarde, ambuteiajele sunt un lucru curent. Azi este o capitală gazeiferă. De la gazele de eşapament.
De-a lungul ultimilor 20 de ani, Bucureştiul, dezvoltându-se, a început să se apropie de această condiţie. În pagina de specialitate, am publicat un interviu cu expertul în Transporturi, Ion Lixandru, despre cum vede acesta rezolvarea probleme. Lixandru susţine că, dacă am respecta regulile din Codul Rutier şi pe cele stabilite de edili, ambuteiajele ar dispărea.
Mă îndoiesc însă că Primăria Capitalei a calculat de exemplu câte locuri de parcare sunt în Capitală, pentru ca apoi să suprapună numărul cert al acestora peste cel al maşinilor înmatriculate cu număr de Bucureşti şi să mai lase şi un joc consistent pentru cele din provincie. Noi credem că o soluţie ar fi construirea, peste tot în metropolă, de parcări subterane-supraterane de domiciliu.
La începutul anilor ’90, la Sofitel, o corporaţie germană a organizat o conferinţă de presă, în care a prezentat un plan de construire de astfel de parcări în tot oraşul. S-a ales praful. În loc să aglomerăm şi mai mult Bucureştiul cu dezvoltări imobiliare, mai bine am fi construit acolo parking-uri de domiciliu.
Al doilea aspect este cel al rapidităţíi realizării sistematizării rutiere. Doi primari generali au muncit la Pasajul Basarab vreme de opt ani, începând cu scandalul politic iniţial, continuând apoi cu construcţia propriu-zisă, pentru ca al treilea să-l inaugureze. Scopul era edificarea Inelului interior al Bucureştiului. Pe care să se circule în regim de drum expres. Nici acum nu e gata. Din Pasajul Basarab, ieşi rapid şi te blochezi pe Calea Crângaşi…
Principiul e simplu. Vrei să ajungi din Balta Albă în Drumul Taberei? 20 de minute ţi-ar lua să fugi pe inelul acesta în vestul oraşului, ocolind centrul Capitalei. Unde ar trebui să abunde zonele pietonale. Celălalt inel, cel exterior, ar trebui să fie Centura Capitalei. Nici aceasta nu este gata! Totul, într-un moment în care deja ar trebui construit al doilea inel exterior metropolitan, la nivelul limitrof al Ilfovului. Judeţ care pe trei sferturi nici nu mai există decât în scriptele administrative.
Ce avem de făcut de acum încolo este exact aceasta, credem noi. Pentru a se şi realiza, mai trebuie câteva lucruri simple: voinţă politică, seriozitate, management.
