Va mai amintiti de un film care a rulat in urma cu mai bine de 30 de ani, The way we were, tradus, pare-mi-se, cei mai frumosi ani, avandu-i in rolurile principale pe un Redford superb si pe o Barbara Streissand roscata si focoasa? A fost un film parsiv de stanga, dar care pentru sufletele noastre tinere si chinuite de aspiratiile spre un Occident intangibil, a reprezentat chiar un veritabil balsam. In film eroina duce campanii furibunde impotriva militarismului american, se dovedeste un activist pe taram social de o teribila virulenta, Redford in schimb este un scriitor foarte talentat si foarte detasat de toata nebunia. Intr-un fel in stilul sau de viata se oglindea robustetea dintotdeauna a Americii care de mai bine de un veac este in continua ofensiva si-si consolideaza puterea globala.
Acela a fost filmul pe care l-am vazut pe vremea cand eram elev de liceu. Ironia face ca in aceste zile sa fim agresati de o reclama pentru detergenti care se cheama parfumul celor mai frumosi ani iar in folia semitransparenta care infasoara ba fatada cladirilor, ba autobuzele, vedem desenate figura Andei Calugareanu, a lui Dan Spataru, a lui Cornel Constantiniu sau a Corinei Chiriac. Reclama in sine, ca orice instrument care actioneaza in directia publicitatii unui produs, vrea sa faca apel la bunele sentimente ale romanilor care pesemne intoxicati de viata haotica de acum si de nesiguranta locului de munca, de avalansa produselor de import, se pot intoarce nostalgic spre minunatii ani 70 si in consecinta pot sa cumpere neaosul DERO. Nu lansez, Doamne fereste, nici o acuzatie la adresa firmei care prin specialistii ei a gasit o formula inspirata pentru a-si spori vanzarile. Ceea ce ma amuza insa este cumva larghetea cu care fara sa ne pese ajungem sa ne intoarcem in ceausism. Ce erau anii 70? Nu au fost anii care au debutat cu tezele din iulie? Nu am asistat tot atunci la turneele megalomanice ale dictatorului? Nu am avut cutremurul din 77 dupa care au inceput demolarile monumentelor si bisericilor? Aceasta este fata adevarata a anilor 70 si nu slagarele interpretate de cantaretii mai sus amintiti. Faptul ca pe atunci Bucurestiul era inca un loc respirabil si mai toti bucurestenii inca il indrageau nu trebuie sa trezeasca totusi asemenea nostalgii care ascund adevarul. Erau mai putine masini, mai putina poluare, parca oamenii nu erau atat de obraznici ca acum, dar era un oras care stia ca se afla sub o dictatura si parca alaturi de oameni, si casele din cartierele vechi presimteau urgia ce avea in deceniul urmator sa se abata asupra lor. Dar n-ai ce face! Reclama e sufletul comertului. Nu stie politica, nu stie istorie…
