Oamenii bine asezati ii injura. Sau, in cel mai bun caz, ridica din sprancene cand aud ca din nou au dat foc, au spart vitrine si s-au batut cu politia, la Rostock, asa cum facusera mai demult la Genova, la Porto Alegre sau la Nisa. Insa pe mine ma fascineaza. Iata tati si mame de familie care isi pastreaza special zilele de concediu si isi platesc din buzunar biletele de avion scumpe ca sa-i insoteasca, ritualic, pe sefii de stat si de guvern din cele mai solid industrializate 8 tari ale planetei, acolo unde stapanii lumii isi dau intalnire periodic. E felul lor disperat de a spune ca nu sunt de acord cu aceasta lume, ca o ALTa lume este posibila. Sunt de toate felurile si de toate utopiile. De toate ideologiile si de toate deziluziile ideologice. Agricultori care nu vor porumb hibrid sau productie industriala de carne cu hormoni, sindicalisti infuriati ca fabricile lor sunt demontate si duse in India, profesori dezabuzati, asociatii de consumatori scandalizate, africani revoltati de embargourile protectioniste pe care le practica tarile bogate; dar si cercetatori stiintifici, ecologisti, antimilitaristi, feministi, comunisti, marxisti, trotkisti, keynezieni sau alti anarhisti. De sosirea lor in localitatile de "sommet" profita de fiecare data derbedeii locali, provocatorii la misto, alte categorii de nefericiti si de nervosi ai acestei lumi, pe care doar violenta ii mai amuza. Cand se amesteca in randurile lor neonazistii, sandinistii, suveranistii sau nationalistii de toate extremele si cu toate tatuajele afisate pe brate vanjoase, repede orice revendicare onorabila pare compromisa. E o religie de resturi, si poate nu mai mult decat reflexul comunitar al infriguratilor din toate timpurile care se strang unii in altii. Dar este si un curaj ce impune respect. Unii vor sa modifice in profunzime principiile logicii economice mondiale, care continua sa produca exponential bogatiile si saracia, fara sa se mai raporteze decat anecdotic si vag la valoarea muncii (in vreme ce fluxurile capitalului speculativ reprezinta un scandal international de imoralitate). Altii cer fatis un protectionism regional decomplexat sau legi de conduita care sa limiteze exploatarea locala, dumping-ul social, spolierea resurselor naturale, nivelarea culturilor, generalizarea unor automatisme impuse de noile imperii. Acest militantism tribal profita, la randul sau, de mediatizarea globala si devine un oximoron urias al neputintei postmoderne. Caci, in vreme ce miscarea altermondialista este o absenta de structuri, raspandita totusi pe orizontala si profitand (aproape degeaba!) de toate retelele de comunicatii, puterea simbolizata de G8 continua sa functioneze pe verticala, ierarhic, in complementaritate cu decizia irevocabila a bancherului sau cu decretul oportunist al politicianului. Cum nu are nici zece ani de existenta, miscarea abia incepe sa dibuiasca cum ar putea deveni eficienta. Deocamdata insa pare doar o cauza pierduta, si cu atat mai grav cu cat se intrevede, pentru prima data, un soi de internationalizare a infrangerii? Poate ca nu, sigur ca nu, isi spun cei mai lucizi altermondialisti, unii dintre ei chiar trecand la structuri organizatorice (comertul echitabil, impunerea conceptului de suveranitate alimentara, boicotarea companiilor medicale oneroase, securitate sociala sau salariu minim in tarile din emisfera sudica s.a.m.d.). Pentru altermondialisti, mondializarea prin comert nu inseamna progres uman. Ei spun ca nu exista legi economice naturale si nici nu cred in virtutea autoreglatoare a liberului schimb sau in etica intreprinderilor multinationale ce s-au dovedit mai rapace decat in cele mai sumbre previziuni marxist-leniniste. Indaratul marilor principii se afla totdeauna decizia politica sau economica, precum si ipocrizia discursului politic ce le ascunde in maneca. O alta lume ar trebui sa inceapa, asadar, prin elaborarea altor principii si practici tocmai la nivelul deciziilor. Li se replica demonstrandu-se ca delocalizarile si liberalizarea schimburilor au scos pentru prima data din mizerie vaste colectivitati umane precum India, China sau Brazilia. Care, iata, isi cer chiar dreptul de a intra in clubul unde se iau deciziile. Altermondialistii nu cred nici in institutiile internationale gen OMC sau Banca Mondiala, lipsite de transparenta si instrumentalizate de aceiasi, putini, oameni ai puterii reale. Iar in sinea lor, aceiasi altermondialisti considera, probabil, ca anumite principii bazice, cum ar fi echitatea, fratia sau umanismul, nu au fost definitiv compromise nici de abuzurile comunismului, nici de somnolenta in care au intrat multe credinte religioase.
Dinu Flamand este scriitor stabilit la Paris
