Visul fiecarui cineast e sa fie premiat la Cannes. Multi cineasti mor batrani fara sa fi fost macar selectionati. Cristian Nemescu si Andrei "Otto" Toncu au trecut dincolo la nici 30 de ani, iar filmul la care lucrau, "California Dreamin’" , a primit cea mai importanta distinctie a sectiunii la care a participat la Cannes, "Un Certain Regard". Viata lucreaza cu echilibrari si masuratori cu care e greu sa fim de acord daca le gandim in termenii unui targ. Cum poate compensa un mare premiu la Cannes vietile a doi tineri? In liniile acestei logici de neinteles pentru mintea omeneasca, premiul si succesul filmului la care s-a aplaudat la Cannes cinci minute in picioare vin mai degraba sa aduca liniste celor doi tineri, acolo unde sunt acum, dar poate mai ales parintilor, pentru care premiul e un semn ca fiii lor traiesc prin lucrul pe care-l iubeau cel mai mult in viata, acela de a face film.
"California Dreamin’" este neterminat. Cand Cristian Nemescu a murit, avea peste 3 ore si era montat provizoriu. Producatorul sau, MediaPro Pictures, a decis sa renunte doar la cateva fragmente. A lansat filmul adaugandu-i in paranteza cuvantul "nesfarsit", desi varianta pe care o vedem nu e nici cea originala, nici cea montata cat mai aproape de ce ar fi dorit regizorul. Cu totul altfel ar fi aratat filmul daca ar fi avut cu 20 de minute mai putin, altul i-ar fi fost ritmul, alt efect ar fi avut descatusarea energetica de la final. Exista totusi o bucurie, aceea ca vezi pe ecran cat mai mult cu putinta din ce s-a filmat.
"California Dreamin’", al carui scenariu a fost scris de Tudor Voican si Cristian Nemescu, vehiculeaza inteligent mai multe planuri, fiind usor de asimilat de orice fel de public. Punctul de plecare e real – in 1999, seful de gara din comuna Capalnita a oprit patru ore un convoi NATO care transporta de la Constanta un radar pe care urma sa-l asambleze la granita cu Iugoslavia. Motivul – nu avea actele necesare. Aceasta "scrupulozitate" rautacioasa tipica intr-o tara cum e Romania, unde haosul si valorile rasturnate au luat-o de mult inaintea bunului-simt, le-a oferit scenaristilor platforma tabloului amplu al unei tari care i-a asteptat 55 de ani pe americani ca pe Isus Christos. A doua venire a americanilor gaseste, cum spunea Armand Assante in interviul acordat "Romaniei libere" la Cannes, "un peisaj in care catastrofa a avut loc cu mult timp inainte". Oportunismul, hotia, fanfaronada sunt, cum zice poetul, un zid de care salvatorii americani se izbesc nauciti. Ce sa mai salveze americanii cand raul plantat in comunism a prins deja radacina si ne-a intrat in gene? Scenariul foarte amplu, cu multe subintrigi, retine cu umor trist desfasurarea covorului sentimentului national educat de serbarile comuniste si care acum onoreaza noii musafiri, servilismul ridicol si oportunismul de catifea mascate de celebra ospitalitate romaneasca, dar si dezamagirea unei generatii care a asteptat ca americanii sa vina la timp plus atitudinea dezarmata a americanilor ale caror valori sunt aruncate in aer la portile Orientului.
Dar ca si in scurtmetrajele precedente ale cineastului, acest film e in primul rand o poveste de dragoste. In acest peisaj postapocaliptic, tragicomic, exista trei personaje curate, alcatuind impreuna alter-ego-ul cineastului. Ele sunt adolescenta care doreste sa evadeze din lumea mica in care a crescut, colegul timid care o iubeste in taina si soldatul american cu care fata traieste un scurt flirt. Ei sunt cei curati, cei care se salveaza prin iubire si care reusesc sa evadeze din universul mic al actiunii. Ei sunt si protagonistii celor mai frumoase momente din film, pastile lirice extrem de scurte: gros-planul picioarelor eroinei ridicandu-se pe varfuri sau capacele de canal care pocnesc lasand sa iasa coloane de apa.
A astepta ca destinul sa te rezolve vs a pleca in cautarea lui alcatuieste unul dintre punctele conflictului dintre generatii, dar are aici o incarcatura ce desavarseste acest film care, fiind ultimul, este mult mai mult decat un film. Autorul a plecat, s-a salvat, o data cu eroii lui.
