Anul trecut in 2006, regizorul rus Pavel Lunghin, cunoscut noua din anii 9o gratie celebrului Taxiblues, a facut un film cu o tematica opusa capodoperei sale, intitulat Ostrovul, fara sa stie, evident, de incidentul nostru de la Tanacu.
Cineastul a vrut sa esentializeze toata tragedia omului simplu, singur, chinuit de pacatul primordial si care printr-o sihastrie de o viata spera sa dobandeasca si poate chiar obtine mantuirea.
Vina din tinerete de-a fi omorat ii este absolvita tocmai fiindca primeste dovada ca omul acela nu murise. Mai mult, personajul urcase toate treptele politico-profesionale in Uniunea Sovietica si ajunsese ditamai amiralul. Il cauta insa pe calugar fiindca fiica lui era grav bolnava psihic iar toate tratamentele incercate pana atunci esuasera.
Asistam atunci la un ritual de exorcizare, sihastrul reusind pana la urma sa-i scoata pe draci din fata. Aceasta, invinsa dar si izbavita, se tavaleste pe un pamant arid, "peticit" din loc in loc cu zapada.
Scena este mai mult decat persuasiva estetic si in acelasi timp are si veridicitate. Intelegem ca un asemenea ritual putea sa aiba loc si in realitate si deci fantezia cineastului nu e deloc gratuita. Mantuind-o pe fata celui despre care credea ca-l omorase, protagonistul ajunge sa se mantuie pe sine. Tot filmul este de fapt o rugaciune intensa, monodica nu monotona, umpland cu vibratii binefacatoare cupola acelui spatiu pustiu, boreal, dintr-o Siberie a Extremului Orient, acolo unde oamenii isi pierd insusirile omenescului si se salbaticesc in sens superior, devenind pasari intr-o lume care nu apune. si totusi si aici vine moartea. Sihastrul, cand simte ca i-a venit sorocul, se culca singur in sicriu iar ucenicul sau pe care ani si ani il dascalise capata misiunea sfanta de-a-i duce crucea intr-o procesiune austera, intr-un prohod mut ce pleaca pe apele albastre fara sfarsit ale Nordului milostiv. Este o scena duioasa si cutremuratoare in care parca tot sufletul ortodox se comprima si fuge definitiv din carnavalul insangerat al istoriei.
Intr-adevar, o asemenea viziune nu poate sa apartina decat unui om credincios constant de-a lungul vietii sale sau unuia care metanoic a dobandit revelatia la ceasul din urma. Este o viziune care transcende toate accidentele vremii, tot ce inseamna anecdotic si derizoriu. Filmul acesta este o creatie la inceput de secol xxi, dar care ar putea fi dusa inapoi in timp, cu vreo zece secole. Si atunci existau asemenea oameni sau mai ales atunci erau atat de preocupati de pacat, si atunci luptau cu diavolul, si atunci jarul penitentei ardea mocnit in sufletul fiecaruia dintre muritori. Doar ca pe atunci nu era Tanacu. Sau era ferit de penibila zarva mediatica…