Cativa ani buni de acum incolo nu vom avea destule cuvinte sa ne minunam de faptul ca Uniunea Eruropeana exista! Nu o spunem prea des si nici nu o prea recunoastem pe fata, mai cu seama cand observam mai indeaproape ezitarile reale prin care trece ea deseori, ca si crizele ei de identitate, ce se distribuie apoi in tot atatea crize locale.
Dar, acolo unde vanitatile si ambitia de a detine putere revin la batalii pe vechi transee, apare, iata, si aceasta superstructura, atat de fragila si de puternica, in acelasi timp, ce ridiculizeaza vechile mentalitati, vechile corporatisme si nationalisme, si ne demonstreaza ca se poate si altcumva. Cine ar fi zis ca un tratat semnat mai intai doar de doua state (vlaguite de un razboi inutil, incapabile atunci chiar si sa se mai urasca), ce reglementa exploatarea si valorificarea in comun a carbunelui si a otelui, avea sa dobandeasca proportiile de astazi? La cinci decenii dupa semnarea Tratatului de la Roma, 27 de state ale Europei au reusit sa renunte de bunavoie la domenii de suveranitate pentru care s-a varsat atata sange in trecut. O fasie de granita revendicata de doua state, si deseori modificata de capriciile unui rau, punea de indata fata in fata soldati inarmati pana in dinti, mobiliza toata retorica identitara, precipita ambitiile spre distrugere si aneantizare.
Trecem acum granitele fara sa le mai observam, ba chiar depasim granitele mentale rigide, automatismele si spaima de strain, care au alimentat atata nefericire. Pana nu demult, poeti ardenti au incercat sa defineasca sentimentul national, politicieni smecheri s-au folosit de el, industriasi iuti la mana au profitat sa fabrice carabine, istorici platiti de tot felul de cabinete au facut si refacut, in numele aceluiasi sentiment obsesiv, paginile de istorie, in care razboiul si pacea alternau inevitabil.
Europa era un conglomerat de state-natiuni care din nimica toata ajungeau sa se infrunte, uitand toate valorile comune pe baza carora, de bine, de rau, se putea vorbi de o cultura europeana ca despre suprema ei identitate. Ne raportam noi oare acum la o identitate europeana, asa cum apelm la cea nationala? Probabil ca nu, nu inca. Dar pentru prima data vedem ca asa ceva este posibil. si, chiar daca Angela Merkel nu a reusit sa strecoare in Declaratia de la Berlin nici o referinta la avortata "constitutie" europeana, nici o aluzie la fondul crestin care defineste, de asemenea, identitatea europeana si nici nu s-a vazut planul concret care va duce la redefinirea institutiilor europene, este totusi evident ca se merge inainte. Da, Uniunea Europeana e pe cale sa constientizeze faptul ca exista o identitate a acestei Europe: ea vine din fondul cultural comun, divers, multa vreme trecut pe plan secundar. si se conjuga cu o vointa politica pentru prima data transnationala. Putem sufla cu lumini in ochi lumanarile tortului aniversar. z
Dinu Flamand este scriitor
