La Berlin incepem sa ne mai tragem sufletul descoperind in competitia oficiala si alte filme decat cele politice, conformiste indiferent de subiect.
„Am avut cateva prietene care au lucrat in sexy-cluburi, nu mai traiesc ele acum, dar nici macar o data nu mi-au spus ca le-ar fi facut cea mai mica placere”. Sunt cuvintele lui Marianne Faithfull, o legenda in viata, care a venit la Berlin pentru a prezenta in competitie, filmul lui Sam Garbarski, „Irina Palm”, unde interpreteaza rolul principal (pentru care cred ca va lua un Urs). Regizorul nu e foarte cunoscut, acesta e al doilea film al sau dupa „The Rashevksi Tango”, prezentat la multe festivaluri, insa a fost, cred, primul regizor rasplatit cu ovatii de jurnalistii cam dezamagiti de ce au vazut pana acum. Marianne Faithfull – aleasa pentru rol de regizorul care a citit in avion ca lucreaza la „Marie-Antoinette” – joaca rolul lui Maggie, o bunica englezoaica al carei nepot e pe moarte si care nu poate fi salvat decat in Australia. Cum bani nu exista pentru biletele de avion, bunica recurge la o solutie aparent imposibila – se angajeaza intr-un sexy-club. „Stii ce e aia hostess?”, o intreaba patronul interpretat de un Miki Manojlovici. „Nu”. „E un eufemism. Stii ce e aia eufemism?”. „Nu.” „Nici eu, dar mi-a spus avocatul.” Filmul pleaca astfel de la drama pentru a vira spre comedie, ridicand pe toata lumea la lumina. Meseria bunicii e sa-i satisfaca manual pe barbatii care-si introduc penisul printr-o gaura din perete. Imaginati-va o femeie la 60 de ani, cu coafura ca in anii ‘60, devenind tot mai harnica, pentru ca are nevoie de multi bani, aducandu-si de acasa un capotel fara maneci, ca de pedichiurista, termosul de cafea, la un moment dat si un tablou. Bunica devine experta, isi ia un nume de scena, Irina Palm, barbatii stau la coada, iar patronul – cu vreo 10 ani mai tanar – se ataseaza tot mai mult de femeia rotunjoara si deloc sexy, care vorbeste rar si asezat. Povestea e in asa fel construita si inainteaza atat de cuminte incat personajele evolueaza fara sa-ti dai seama. „Gestul lui Maggie este cel care vindeca intreaga familie”, a spus Marianne Faithfull la conferinta de presa (adaugand ca si ea, ca si personajul, ar face orice pentru copilul ei.). Pe nepot, care e dus la final la Melbourne, dar si relatiile dintre soacra si nora, dintre mama si fiu, dintre fiu si sotia lui. Si o vindeca si pe eroina de senzatia de viata irosita, de prejudecati si idei despre ceea ce e normal si ce nu e. Regizorul isi defineste filmul o „tragicomedie romantica incorecta politic”, dar nu a stiut sa explice la conferinta de presa cum de i-a iesit un film atat de frumos si de sensibil. Gratie tonului comic, filmul nu cade nici in vulgar, nici in melodrama. Dimpotriva, se termina pe o nota atat de tonica incat da oricui senzatia ca poate fi fericit si iubit si ca poate face orice chiar daca are 60 de ani, 100 de kilograme sau buza de iepure.
Nu acelasi lucru l-as spune despre cel mai recent film al fratilor Taviani, „La masseria delle allodole”- „Ferma ciocarliilor”, in care genocidul armenilor devine un fel de telenovela. Unde mai pui ca filmul e si vorbit in italiana, asta ca sa stearga definitiv orice urma de autenticitate. Mai mult de atat, dar nu suficient de mult, mi-a placut filmul presedintelui juriului, Paul Schrader, prezentat, cum era si normal, in afara competitiei. „The Walker” este o comedie de moravuri rasucita in jurul unei intrigi politiste, care denunta superficialitatea si minciuna pe care sunt construite relatiile umane din lumea buna de la Washington. Lauren Bacall mi-a placut cel mai mult, dar filmul mi s-a parut ca poveste si ca textura sub ceea ce ar fi facut un Robert Altman sau, in alt context, James Ivory.
