Ametiti de furtuna din paharul cu apa de Dambovita, vazand ca “unda seismica” a “Scrisorii pierdute” se poate resimti atat de departe in timp, ca Alianta a ajuns in moarte clinica, si nu cronica, asa cum am auzit de curand, scapam din vedere un fapt demn de interes, acela ca grupul parlamentarilor de extrema dreapta din Forul european si-a gasit o titulatura mai mult decat pompoasa: suveranitate, identitate, traditie. Sub palaria sa se va aseza evident si Vadim Tudor. Cum o fi Vadim de dreapta? Astfel, alaturi de LePen va aparea in ochii lumii drept aparator al Traditiei. Halal aparator!
Traversam o perioada in care demonul confuziei isi face pur si simplu de cap. Necesitatea constiturii unor organisme supranationale care dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial a devenit din ce in ce mai acuta, aceasta tocmai pentru a pune odata si odata punct acelor state si regimuri infatuat xenofobe, o asemenea necesitate a favorizat insa pe celalalt versant si respingerea maladiva a tot ce reprezinta patrimoniu national, datini, traditii si mai ales traditie. Ne integram intorcand spatele trecutului si dobandim o Europa fara memorie. Europeanul de maine sau de nicaieri nu e cu nimic mai bun decat homo sovieticus sau homo americanus, tipuri antropologice pe care adevaratul european cu toata gura sau doar cu jumatate si-a ingaduit sa le critice. Continua asadar sa ne pandeasca omogenizarea, in ciuda unei inselatoare varietati.
In opozitie cu aceasta tendinta, a avut loc in timp alcatuirea unui pol al pretinsilor nationalisti si traditionalisti ale caror declaratii put de demagogie si care nu sunt cu nimic preferabili celor dintai. Primii, cu alte cuvinte, ne niveleaza, ceilalti ne restituie un fals relief. Intre crucile facute cu emfaza din mijlocul fruntii pana in buric si jena celorlalti care nici cu limba in cerul gurii nu indraznesc sa se inchine ca, Doamne fereste, sa nu intineze spatiul public, nu e pana la urma nicio diferenta. Se arata unii pe altii cu degetul si se acuza ba de izolationism, ba de globalism, ba de fundamentalism, ba de relativism, nici unii, nici altii nu sunt mai breji! In plasa amandurora se intampla sa cada intelectuali valorosi care, derutati si amagiti, sunt prada usoara unor asemenea tentatii. Regretatul Edgar Papu este exemplul care-mi vine acum in minte.
Oamenii decenti si de bun-simt, in haosul creat, au tot dreptul sa se intrebe: Se mai intoarce mortul de la groapa? Ce sanse mai au extremistii acum? Sa ne mai speriem de ei? Sperietura nu are de ce sa fie. Asa cum in Italia anilor '70 eurocomunistii lui Berlinguer erau intr-o ascensiune formidabila si ar fi castigat alegerile – dar ce fel de membra NATO mai era Italia cu un guvern comunist ? –, tot asa si acum in Europa integrata si bine articulata supranational atat financiar, cat si militar aventuri nesabuite pentru a face dreptate cu mitraliera nu mai pot sa aiba loc. Puscaria mafiotilor pe care acelasi Vadim Tudor ne-a plimbat-o prin fata ochilor este doar un film de desene animate in care principala figurina e tocmai realizatorul. Si tot asa. Dar toate ca toate, vorbe in vant, laudarosenie, tarisoara scumpa… Dar cu traditia ce aveti? De ce pun labele pe ea niste caraghiosi? Nu profaneaza ei astfel insasi memoria care de la inceputurile unui popor, mai presus de sentimentele nationale, retine tocmai chipul lui Dumnezeu manifestat in istorie? Musulmanii s-au suparat pe deja faimoasele caricaturi. Treaba lor, temperamentul lor, rigoarea lor… Noi insa traim in mijlocul caricaturilor si suntem saturati de miasme. Intre servetelul de la Yalta si biletelul oranj se intinde o istorie de lasitati, delatiuni si banditisme.
Dan Stanca, prozator si publicist
