Citesc in aceste zile un roman intitulat Zgomotul alb, autor, unul din cei mai importanti scriitori americani contemporani, Don Delillo, versiunea romaneasca excelenta semnata Horia Florian Popescu, prefata, anglistul Radu Surdulescu, iar editura care publica – Corint. Este o carte cuceritoare din foarte multe puncte de vedere scrisa dezinvolt, nonconformist, sfichiuind modul de viata american, autorul fiind constient in acelasi timp de faptul ca nu are cum sa iasa din sistem si toate zeflemelile sale au doar un efect estetic, gratuit, soarta la urma urmei a tuturor autorilor care, desi plini de talent si de cultura, nu pot mai mult.
Citind cartea si realmente neputand sa n-o admir, imi dau in acelasi timp seama ca niciodata nu as putea sa-l asez pe autor alaturi de Dostoievski sau daca referinta e fortata, atunci nu l-as aseza nici langa Faulkner sau daca nici asa nu merge, atunci nu l-as situa nici in vecinatatea lui Thomas Wolfe si capodopera sa Priveste ingere spre casa… Iar aceasta nu se datoreaza talentului sau felului cum sunt scrise cartile. In mod paradoxal autorii contemporani de oriunde scriu din ce in ce mai bine si de aceea isi pot intrece inaintasii. Si Don Delillo intra in aceeasi categorie, multe din paginile sale sunt net superioare unor pagini scrise de mari autori, cu toate acestea, daca alunecam in ispita de-a vedea lucrurile pe orizontala, ne-am ars. Ce inseamna aceasta ? Ca uitand sa privim pe verticala uitam ca mai sunt si munti. Adica nu mai inspiram aerul tare al inaltimilor deci nu ne mai luptam cu ingerul si nici cu diavolul nu ne vom mai intalni. Cu alte cuvinte, nu vom explora pana la capat resursele umanului. Evident, o sa mi se spuna ca toate acestea inger, diavol etc sunt metafore, ca de la Gogol la Bulgakov prezenta demonului este simplu motiv literar si nimic mai mult. Dar chiar si un autor atat de rational ca Thomas Mann nu a putut sa ocoleasca teribilul fior sacru in momentul in care in Doctor Faustus il pune pe Adrian Leverkuhn in fata unei decisive intalniri.
Inca o data : oricat de polisata ar fi literatura, oricat de bine pliata si de etans inchisa, in momentul in care autorul respectiv scoate nasul afara, adica iese din apartamentul talentului sau si priveste dincolo, spre gerul ontologic, atunci functia sa de excelent condeier inceteaza. Cred ca Don Delillo nu a scos niciodata nasul afara in frig fiindca asta este, avem grija de confort iar confortul contrazice tot ce inseamna risc, primejdie, jertfa. Iar asa sunt cei mai multi. Poti asadar ca in cel mai bun si pasnic spirit postmodern sa faci dintr-un personaj seful catedrei de hitlerologie, dar in realitate tu sa nu fii deloc impresionat de conditia de posedat a acestui sinistru personaj. Poti altfel spus sa pui la bataie toata cultura si istoria lumii, vidul tot se simte. Iar vidul se opune viului, se opune umanului, se opune transcendentului. Vidul e si acest ianuarie artificial in care nu cade fulg de zapada ori de Dumnezeu.
