Astăzi, le propunem cititorilor noştri un itinerariu inedit, spre cetatea ce a servit drept model unui mare scriitor francez.
Dacă vrei să ajungi la Castelul din Carpaţi al lui Jules Verne, atunci, în mod obligatoriu, trebuie să pleci din Craiova pe urmele personajelor imaginate de scriitorul francez, Frâncu Slătineanu şi ordonanţa sa, Roşca.
Ieşi din Cetatea Banilor – cu diligenţa sau cu autoturismul propriu – pe la Işalniţa, la Filiaşi faci la dreapta spre Târgu-Jiu şi apoi traversezi Carpaţii prin sinuosul defileu al Jiului. Ajungând la Petroşani, continui drumul spre Haţeg, dar cu câţiva kilometri mai înainte virezi la stânga, traversezi câteva sate anonime, treci pe lângă un mare lac de acumulare şi ajungi în comuna Râu de Mori.
Elisée Reclus, marele geograf francez care a vizitat locurile respective în 1873 şi ale cărui studii i-au servit drept surse documentare lui Jules Verne, scria: „Neîndoielnic, valea Rua de Mori a fost foarte populată odinioară. Trecătoarea prin care se pătrunde în ea dinspre Câmpia Haţegului era păzită de o cetate ale cărei ruine se văd încă, pe un promontoriu acoperit de mărăcinişuri.“
Comuna Râu de Mori îşi trage numele de la râul care o traversează, ale cărui ape învolburate erau folosite ca forţă motrice pentru gatere de lemne, mori de cereale şi mori de… spălat rufele.
Primul lucru ce îţi sare în ochi este sediul cel nou al primăriei, care, cu cele două etaje ale sale şi turnul înalt, chiar seamănă cu un castel. Peste drum (şi peste pod) a fost construit Centrul de Promovare Turistică, de unde poţi afla informaţii inedite despre istoria comunei, care se suprapune cu cea a familiei de cneji Cândea/Kendeffi.
De altfel, la o zvârlitură de băţ depărtare se află ruinele conacului familiei nobiliare, pe vremuri o construcţie impozantă care cuprindea, în afară de numeroase odăi de locuit şi o capelă, o moară şi un grajd pentru animale. Toate înconjurate de un zid masiv din piatră.
După 1948, conacul a fost naţionalizat şi a devenit sediu de cooperativă agricolă, iar după 1990 a fost abandonat şi s-a dărăpănat, sub influenţa vremii, dar mai mult a oamenilor, care „s-au servit“ cu materiale de construcţie gratuite şi de bună calitate.
În depărtare, cocoţată pe un colţ de stâncă, se vede Cetatea Colţ (Colţii, sau de Colţ, în funcţie de vechimea surselor).
Laşi maşina lângă Schitul Colţ, o bisericuţă care se putea – la nevoie – transforma într-o fortificaţie, fiind construită cu ziduri foarte groase din piatră şi un turn inexpugnabil, iar restul drumului îl faci pe jos spre cetate. Mai bine de o jumătate de oră urci pe o potecă abruptă, abia perceptibilă, confundându-se uneori cu albia secată a unui pârâu, printre arbori, tufişuri şi cataroaie, şi ajungi lângă cetate cu limba scoasă de un cot.
Deşi abandonată de mai mult de două secole, cetatea încă este impunătoare, cu zidurile sale înalte de 6-7 metri şi groase de mai bine de un metru, care o înconjoară pe două laturi (a treia, fiind deasupra unei prăpăstii abrupte, nu avea nevoie de ziduri).
Singura intrare este o poartă îngustă, deasupra căreia se mai vede, abia perceptibil, un mic blazon. Noroc că şanţul adânc, care înconjura cetatea, este acum aproape colmatat, pentru că podul de lemn a dispărut de mult.
Mica incintă este dominată de un turn-donjon cu baza pătrată. Îţi dai seama că avea două niveluri după găurile rămase în ziduri ale grinzilor pe care erau sprijinite podelele de lemn. La parter nu erau ferestre, doar la etaje. De jur-împrejurul incintei poţi să bănuieşti, sub grămezile de pietroaie, că au mai fost şi alte încăperi. Mai bine se ghicesc cele două resturi de turnuri lipite de zidurile cetăţii.
Construită (probabil) la sfârşitul secolului XII pe un colţ de stâncă (de unde şi numele), la vreo 700 de metri deasupra nivelului mării, cetatea era proprietate a familiei de cneji viteji Cândea. Avea un dublu scop: pe de o parte, refugiu al familiei, în caz de năvăliri ale vrăjmaşilor, dar şi punct de supraveghere.
Şi astăzi, dacă te încumeţi să faci urcuşul până sus, primeşti drept răsplată o magnifică imagine panoramică a Ţării Haţegului (şi bine ar fi să ai la tine un binoclu, pentru a te bucura şi mai mult de privelişte). De cealaltă parte vezi şerpuind drumul care face legătura între Transilvania şi Banat, prin Porţile de Fier ale Transilvaniei.
Un loc numai bun de vamă: o mare parte a veniturilor familiei Cândea de aici a provenit.
Evident, Cetatea Colţ nu seamănă aproape deloc cu Castelul din Carpaţi imaginat de Jules Verne (cu excepţia elementelor comune oricărei astfel de construcţii feudale fortificate: ziduri, turnuri, şanţuri etc.) şi, mai ales, nu corespunde ca suprafaţă.
Dar, răsfoind geografia lui Elisée Reclus, Jules Verne a găsit, alături de descrierea acestei regiuni din Transilvania, un mic desen al Cetăţii Colţ, realizat după o fotografie de epocă.
Demult voia să includă România pe harta imaginară a călătoriilor sale extraordinare. Avea în cap şi o poveste romantică, de dragoste neîmplinită a unui triunghi amoros imposibil: contele craiovean Frâncu Slătineanu, cântăreaţa italiană de operă Stilla şi baronul Radu Gorj, ultimul proprietar al castelului din Carpaţi, dar şi o nouă invenţie, cinematograful în relief.
Aşa că s-a decis: va plasa în Ţara Haţegului (această „Transilvanie în miniatură“, cum inspirat a numit-o folcloristul Ion Pop-Reteganul) subiectul viitorului său roman, pe care l-a numit, evident, „Castelul din Carpaţi“.
Sigur, ca să încurce totuşi pistele, el schimbă numele satului Rîu de Mori în Werst (tradus în româneşte Vereşti), iar castelul nu poartă niciun nume. Totuşi, oferă numele Colţ (Coltz) familiei birăului (primar, judecător şi vameş-şef) din Vereşti, unul dintre personajele principale ale romanului, iar pe fiica acestuia o numeşte Miriota (anagramând titlul celebrei balade româneşti „Mioriţa“).
Romanul „Castelul din Carpaţi“ rămâne şi astăzi, la 190 de ani de la naşterea marelui scriitor, printre cele mai citite romane ale lui Jules Verne, iar Cetatea de Colţ – o destinaţie inedită pentru turiştii bibliofili.
