Recenta aparitie a volumului al doilea din Jurnalul lui Mircea Cartarescu, care acopera perioada 1977-2003, prilejuieste cateva comparatii, de altminteri inspirate si de lectura primului volum (1990-1997). Pus alaturi de alte jurnale celebre, cum ar fi Jurnalul fericirii al lui Steinhardt, Zbor in bataia sagetii al lui Patapievici si chiar Caietele lui Cioran, cum apare Jurnalul lui Mircea Cartarescu? Daca la Steinhardt dominanta este orientarea religioasa, la Horia Patapievici, finetea ideii, iar la Cioran, evident, magia paradoxului, in cazul marelui poet, care a rupt de mult zagazurile optzecismului, fascinanta este privirea narcisista, felul in care intr-un mod absolut unic se reflecta in pagina scrisa, asa cum s-ar privi intr-o oglinda si ar deslusi acolo toate ridurile si toate umbrele unui chip torturat de sine. De aici pleaca particularitatea literaturii lui Mircea Cartarescu, la care alti autori se raporteaza mai mult sau mai putin constient.
Un alt aspect: creatia. Jurnalul lui este creatie pura si-l reprezinta pe autor ca toate celelalte opere, neavand decat putine legaturi cu ceea ce ar putea sa insemne o simpla insiruire a unor momente biografice. Jurnalul lui este creatie fiindca in efortul continuu de a (se) cunoaste, el marturiseste si fantazeaza concomitent, fiind un producator de fantasme care se suprapun derutant peste sinceritatea confesiunilor.
A treia observatie: cei care-l citesc si care-l cunosc pe autor isi inchipuie in naivitatea lor ca, impovarat de glorie, Mircea Cartarescu este un om fericit si implinit. In ciuda succeselor repurtate si pe care probabil le va mai repurta, el ramane DOAR un scriitor, adica o fiinta precara, dificila si delicata, pentru care o pagina frumoasa valoreaza mai mult decat toate premiile pamantului si decat traduceri in toate limbile globului. In cele peste 400 de pagini ale jurnalului intalnim, de multe ori, teama sa netrucata ca s-ar putea sa nu mai scrie, sa-si piarda prospetimea, sa se repete, sa nu mai fie cel inspirat si primordial. De aici, cred, provine si o miza superioara literaturii, pe care Mircea Cartarescu nici nu o formuleaza intr-un mod explicit si care s-ar putea, in timp, sa devina marea problema a vietii sale.
A patra trasatura: Jurnalul acesta nu cuprinde decat putine referinte la situatia din tara, la situatia lumii in ansamblu. Sau nu cuprinde chiar deloc. Acesta a fost un punct vulnerabil care i s-a reprosat in cazul primului volum. Cum adica? In zilele mineriadei din 13-15 iunie el nu face nici o referire la ce s-a petrecut atunci? Sau nu se indigneaza suficient? Sincer sa fiu, nu cred ca acesta poate fi un defect. Reactivitatea scriitorului fata de ceea ce-l inconjoara este alta decat in cazul unui om obisnuit. Cand acesta plange, scriitorul poate sa aiba fata incremenita, dupa cum cand noua oameni din zece merg linistiti, el sa fie zguduit de o suferinta fara leac. Alchimia scrisului dicteaza emotivitatea si nu invers. Cu cat scriitorul este mai valoros, cu atat reactiile sunt mai imprevizibile si sfideaza registrul comun. In rest, ce-ar mai fi de spus? Aproape oriunde deschizi cartea, pagina respira aceeasi narcoza specific cartaresciana. Fie ca-si povesteste visele sau declara suparat ca lumea nu-l mai sufera, fie ca se afla undeva in Europa sau in segmentul bucurestean dintre Stefan cel Mare si Colentina, fie ca se gandeste la Pynchon si Joyce sau calatoreste in Ardeal, la noii socri, scriitorul, ca un stomac urias, asimileaza necontenit, si astfel, tot ce-i exterior devine substanta launtrica, nutritiva si continuu contemplata.
