Printre acestea din urmă, pe strada Ralet, la numărul 7, în umbra unui bloc socialist, se găseşte o căsuţă mică, aproape o baracă, pe lângă care ai trece fără să o vezi, dacă nu ar fi amplasat un stâlp cu efigia scriitorului George Topârceanu pe trotuarul din faţa sa.
Biografie expres
Născut pe 20 martie 1886 la Bucureşti, într-o familie modestă, după ce termină liceul George Topârceanu duce o viaţă boemă şi debutează la vârsta de 18 ani în paginile revistei umoristice „Belgia Orientului”. Publică în numeroase alte reviste articole, poezii şi parodii şi se face astfel cunoscut în lumea literară.
În timp ce toată lumea – şi ieri, şi azi – emigrează din provincie în Capitală, Topârceanu face drumul invers, mutându-se de la Bucureşti la Iaşi, în 1911. Îl chemase Garabet Ibrăileanu, pentru a ocupa funcţia de subsecretar de redacţie al revistei literare „Viaţa Românească” (în paginile căreia publica încă din 1909).
La Iaşi va trăi a doua jumătate a vieţii sale, cea mai aventuroasă, dar firească, pentru un spirit boem. Se căsătoreşte cu învăţătoarea Victoria Iuga, care îl face tată, dar se iubeşte cu poeta Otilia Cazimir. Trage cu puşca după iepuri, împreună cu Mihail Sadoveanu, dar este concentrat şi trimis pe front, atât în timpul războiului balcanic (1913), cât şi în timpul Primului Război Mondial. Prizonieratul său din lagărul de la Pirin Planina (1916-1918) îl fragilizează fizic, dar îi inspiră memorabile pagini document de jurnal de front.
După război, pentru că apariţia „Vieţii Româneşti” fusese întreruptă, participă, alături de Mihail Sadoveanu, Garabet Ibrăileanu, Tudor Arghezi şi Demostene Botez, la editarea efemerei reviste „Însemnări literare” (1919). D. Botez propune ca sediul revistei să fiinţeze în… bucătăria de vară (dezafectată) a locuinţei familiei sale, pe strada Ralet, la nr. 7.
Apoi viaţa continuă, Topârceanu publică neostenit în reviste, dar şi în volume, dintre care „Balade vesele şi triste” şi „Parodii originale” sunt reeditate de numeroase ori. Publicul (atât al cărţilor, cât şi al conferinţelor sale) îl îndrăgeşte din ce în ce mai mult, în timp ce critica îl ignoră cu încăpăţânare, când nu-i minimizează meritele literare.
Chiriaş grăbit prin viaţă, în 1932 acceptă oferta prietenului său Demostene Botez de a locui în fostul sediu al redacţiei „Însemnări Literare”. Aici îl va prinde sfârşitul scurtei sale vieţi, pe 7 mai 1937. Se spune că ultimele sale cuvinte au fost adresate credincioasei sale prietene Otilia Cazimir: „Închide fereastra, că nu pot muri din cauza miresmei de liliac”…
Casa memorială
Cine se încumetă să împingă uşa Casei Memoriale George Topârceanu va descoperi un microcosm sacru, format din obiecte care au aparţinut scriitorului. Încăperea este dominată de biroul la care a scris cele mai multe dintre poeziile şi articolele sale şi pe care tronează diverse obiecte precum un sfeşnic, o călimară şi suportul de toc, un coupe papier, scrumiera, pipa, râşniţa de cafea şi mai ales o lupă puternică cu care studia gâzele care i-au inspirat atâtea versuri nemuritoare.
Într-un colţ, pe o etajeră rotativă, se găsesc diverse ediţii ale cărţilor sale. Fotografiile de pe pereţi, aparatul de fotografiat cu burduf, pe trepied şi o valiză cu instrumentele necesare developării filmelor amintesc de marea pasiune a lui George Topârceanu: fotografia.
Într-o vitrină tronează o casetă din lemn, cu capacul pictat de poet, care face trimitere la un alt talent al acestuia, acela de desenator şi pictor (unele dintre desene i-au apărut în revista „Viaţa Românească”).
Pe o altă etajeră se găseşte un fel de maşină de calculat, un prototip rudimentar al viitoarelor calculatoare, inventat de Topârceanu, care era, de altfel, prieten cu fizicianul Ştefan Procopiu.
Pe un perete, o caricatură înrămată aduce o notă de umor interiorului auster. Este un portret în picioare al poetului, desenat de caricaturistul ieşean Ion Sava. Dacă ar fi trăit, în nici un caz Topârceanu nu ar fi afişat acea caricatură. Nu-i plăcea, pentru că-i scotea în evidenţă pedanteria şi faptul că încerca să compenseze statura sa mică purtând pantofi cu toc înalt. De altfel, i-a întors „politeţea” lui Sava, publicând în revista „Lumea”, în 1930, un portret caricaturizat al său, „desenat” doar din cuvinte: „Uite eu, dac-aş avea talent, l-aş face pe Sava, de exemplu, în formă de paralelipiped aşezat pe doi cilindri cu pantofi de lac la capete, iar deasupra i-aş pune o sferă sau o circumferinţă, în chip de zero cu sprâncene”.
Deşi fin umorist, se pare că Topârceanu nu-i prea iubea pe caricaturişti.
În fine, încăperea este vegheată, ca pentru a aminti posterităţii cine a fost proprietarul căsuţei, de un portret (pictat de Paul Verona) şi de un bust (sculptat de Constantin Baranschi) ale lui Demostene Botez.
Într-un volum de memorii acesta nota despre „chiriaşul” său: „Ce făcea singur în odăiţa lui, zile, luni şi ani? Nu aş putea spune. Îşi crea şi îşi iubea universul lui. Desigur, scria, lucra versuri, şi lucra foarte mult la ele, citea, se amuza cu distracţii inventate, cu un fel de interes copilăresc: îi plăcea să desfacă pistoale vechi, diverse antichităţi, mânere de iatagane încrustate, închizătoare de puşti… să inventeze jucării pentru distracţia copiilor”.
În această „căsuţă de păpuşi” Topârceanu şi-a trăit cea mai frumoasă parte a vieţii şi a creat o operă de neuitat!
Poate mai mult decât manualele şcolare, opera sa a fost nemurită de… o trupă pop rock şi de mai mulţi cantautori de muzică folk!
Cine nu-şi aminteşte şi nu fredonează şi astăzi „Primăvara” (cântat de formaţia Mondial), „Tristeţi Provinciale” şi „Vara la ţară”, interpretate de Mircea Baniciu, „Balada chiriaşului grăbit”, de Nicu Alifantis, „Rapsodii de primăvară” şi „Octombrie Tango” de Tudor Gheorghe sau „Balada unui greier mic”, de Mihai Constantinescu!
Doborât de un cancer nemilos, cu rădăcini în prizonieratul de la Pirin Planina, George Topârceanu şi-a luat rămas-bun de la viaţa sa de boem la de-abia 51 de ani:
„Trec anii, trec lunile-n goană
Şi-n zbor săptămânile trec.
Rămâi sănătoasă, cucoană,
Că-mi iau geamantanul şi plec!”
