Un roman cu acest titlu („Lovely bones”) al scriitoarei nord-americane Alice Sebold a aparut in 2002 in SUA si s-a bucurat de mare succes. Cartea a si fost tradusa in romaneste si publicata la Polirom acum doi ani. Nu stiu daca Filip Florian a stiut de roman cand si-a pus pe hartie propria carte, „Degete mici”, aparuta, tot la Polirom, in acest an si care la inceputul verii a luat premiul de debut al „Romaniei literare”. Poate n-a stiut, in orice caz romanul sau putea avea si acest titlu, fiindca tot ceea ce face autorul in cele peste doua sute si ceva de pagini demareaza de la o misterioasa groapa comuna in care, in urma sapaturilor arheologice, sunt descoperite nenumarate oase, tibii, femururi, centuri pelviene, scapulare si, bineinteles, falangele degetelor, mai ales ale degetelor mici. Acesta este punctul de plecare, aparent macabru, pe care autorul stie sa-l exploateze foarte bine si sa construiasca un discurs nostalgic, dar si cerebral, de o remarcabila autenticitate. Romanul ar fi putut fi condus in mai multe feluri. Bunaoara, ar fi putut deveni un thriller, fiindca cititorul nici pana in ultimul moment nu se lamureste ce e cu oasele, de unde provin, din ce timp istoric; e vorba de un asasinat colectiv sau de un cimitir vechi care si-a pierdut iden-titatea si in care osemintele celor ingropati s-au amestecat unele cu altele? Neclaritatea persista, ceea ce-i convine autorului, caruia ii place sa pluteasca in nesiguranta si in acest fel sa-si lase talentul liber, realizand o poetica a detaliului si explorand rabdator si voluptuos in biografiile unor personaje originale, insolite, desucheate. De la un punct incolo, literatura exista doar prin ea insasi, cu alte cuvinte nu ne mai intereseaza ce spune autorul, ci cum spune, romanul – dintr-o previzibila intriga politista – transformandu-se intr-un labirint al senzatiilor si al unor destine mozaicate. Procurorul militar care doarme si ale carui degete se contureaza pe tablia patului, lipsindu-i doar degetul mic al unei maini, este un portret reprezentativ pentru arta scriitorului. Apoi, cele 52 de pisici care evadeaza dintr-un camion sau dromaderul adus din Iordania de catre un fotograf amator care violeaza o vitica autohtona, ca pe urma sa fie castrat, sunt iarasi exemple ale unei arte literare constiente de sine. In egala masura destinul acelui calugar bizar Onofrei, pe a carui teasta inca de la nastere crescuse un smoc de par cu proprietati magice si a carui viata sta pe marginea unui bun delir mistic, este tot o istorie in ea insasi, care oricand poate fi decupata din carte si redata separat. Relatia cu luptatorul anticomunist din munti sfideaza orice sablon.
De fapt, romanul are aceasta calitate de evantai, ale carui lamele, desprinzandu-se ca penele unei pasari fabuloase, creeaza un nor dens, halucinant, detasat de „pamantul” preferential. Prefata Simonei Sora, intitulata inspirat „Degetul lui Mercur”, scoate in evidenta disponibilitatea fantast-hermeneutica a autorului, care, parasind mimesis-ul traditional, edifica un univers al semnelor pe care fiecare il interpreteaza dupa vrerea si putinta lui.
Spre final, pentru a ne lasa, pe drept cuvant, fara glas, Filip Florian aduce in pagina un grup de antropologi argentinieni, prilej de-a trece in revista istoria Argentinei si de-a face chiar si o aluzie la victoria din 1994 a nationalei noastre de fotbal in fata virtuozilor de la antipozi.
Arheologul, principalul hermeneut, e bolnav de ulcer. Ranitidina „literara” pe care o ia zilnic este si leacul dat noua pentru a ne usura trecerea de la literatura banala, emfatica, la o literatura inteligenta, rafinata, plina de surprize.
