In urma cu peste 20 de ani, in revista Flacara, Octavian Paler sustinea o rubrica foarte citita, „Un muzeu in labirint”, in care vorbea despre marile nume ale picturii europene, intr-un mod superior eseistic, relaxat si cuceritor, ceea ce contrasta vadit cu tonul penibil mobilizator ce caracteriza acea foaie pusa in slujba puterii. Cartea cu titlul „Un muzeu in labirint” a aparut in 1986 si a fost, cum era de asteptat, un bestseller. De fapt, tot ce publica Octavian Paler se vindea ca painea calda. „Mitologii subiective”, „Polemici cordiale”, „Viata pe un peron”, ca sa dam numai cateva titluri, ca si mai tarziu, „Don Quijote in Est” sau „Rugati-va sa nu va creasca aripi” au fost carti pe care oamenii s-au batut. A existat, si probabil inca exista, o reteta de succes Octavian Paler, pe care de-a lungul vremii scriitorul a stiut sa o valorifice.
Dupa aproape doua decenii, intr-o vara in care autorul implineste 79 de ani, Editura Albatros reediteaza „Un muzeu in labirint”, gasind de data aceasta – cred – un titlul mai inspirat, „Eul detestabil”, titlu care, desigur, in anii '80 nu ar fi putut sa stea pe coperta nici unei carti. Subintitulata „O istorie subiectiva a autoportretului”, cartea aduce o provocare onesta pentru a testa piata, pentru a vedea in ce masura cititorii acum, dupa 15 ani, din '89, mai au curiozitatea, rabdarea, interesul sa citeasca si sa savureze ceea ce in anii '80 era aur. Intr-o societate dominata tot mai mult de publicitate, de tehnologia digitala, de comunicarea realizata tocmai prin asemenea mijloace, ce efect mai poate sa aiba o carte in care tema majora este arta, si nu orice fel de arta, ci aceea a autoportretului, obsesie narcisiaca a autorului de a se reprezenta, fie pentru a se admira, fie pentru a se detesta si, astfel, prin reprezentare, sa se exorcizeze?
Octavian Paler cerceteaza elegant numeroase cazuri de mari artisti care s-au portretizat. La inceputul capitolelor este reprodus si autoportretul respectiv. Specifica stilului lui Octavian Paler este colocvialitatea care se opune formularilor pretioase, savante, arogante. El scrie pentru toata lumea si vrea sa fie inteles de toata lumea. Cu toate acestea, instinctul de bun scriitor il salveaza de fiecare data ca sa nu cada in ispita facilului. Temele mari, tratate lejer, se pot vulgariza. Tot asa o istorie a autoportretului facuta prea accesibil se poate transforma intr-o sueta. Ca-ntr-o proba de slalom, autorul evita pericolele. Preocuparea lui majora este Renasterea. Cele mai consistente capitole sunt dedicate lui Michelangelo, Leonardo, dar si lui Boticelli si Tintoretto. Ciudat textul despre Bosch, intitulat chiar „Nimic despre Bosch”, tradand parca inapetenta scriitorului pentru universul fantast-contorsionat al artistului flamand. Calatoria spre casa lui El Greco de langa Heraklion este redata simplu si expresiv: „Maslinii rari si iarba sumara nu izbuteau decat sa puna si mai mult in relief goliciunea pietrei. Colinele pareau descarnate ca niste schelete de zei, calcinate de soare si tocite de nisipurile timpului”. O nota speciala pentru Toulouse-Lautrec in a carui viata torturata scriitorul incearca sa desluseasca tot absurdul si misterul ce se intrepatrund in configurarea unui destin unic.
Si totusi de ce „Eul detestabil”? Intrebare fireasca ce-si asteapta un raspuns. Eul e detestabil, fiindca este cel mai mare dusman al omului in sensul in care ne poate imbolnavi si chiar ne rapeste bucuria vietii. Despre Narcis, de altminteri, Octavian Paler a scris cele mai frumoase pagini. Nu doar in aceasta carte, ci si cu alte prilejuri, aceasta figura a culturii universale, alaturi de opusul ei, Don Quijote, fiind pasiunile sale ca prin ele sa dezlege cifrul propriei vieti.
