La un an dupa alegerile prezidentiale, Traian Basescu continua sa ramana cel mai popular politician. Dar un alt populist desavarsit, Corneliu Vadim Tudor, a reusit sa-i depaseasca cu usurinta pe ceilalti lideri de partid si sa asigure partidului sau o ascensiune considerabila (16%) in preferintele electoratului.
Ambii barbati, nascuti de altfel pentru politica, s-au dovedit pana acum supravietuitori agili. In primul an al mandatului sau prezidential, Basescu nu a reusit, totusi, sa-si puna cu adevarat amprenta pe politica Ð apelul sau adresat romanilor de a nu mai da mita a ramas fara ecou, esecul inregistrandu-se ca urmare a lipsei unei strategii practice oferite de primul cetatean al tarii pentru a face functionala aceasta initiativa, de altfel curajoasa.
In ceea ce-l priveste pe Vadim, cel mai groaznic cosmar al sau s-ar dovedi neindoielnic vestea ca toti rivalii sai politici au disparut subit, sa zicem intr-o tragedie aviatica, si ca n-a mai ramas nimeni in afara de el care sa preia presedintia. El a fugit de responsabilitate pe aproape intregul parcurs al vietii sale de om adult, preferand fie sa-si exerseze corzile vocale sau sa-si uzeze pana intr-un sir continuu de atacuri politice. Chiar daca exista de-acum o noua sursa de inspiratie in persoana presedintelui Iranului, Mahmud Ahmadinejad, Vadim Tudor tot mai necesita o anumita rutina, conforma uzantelor de protocol, astfel ca va continua sa participe la nenumaratele sedinte si intruniri tehnice. N-as fi deloc surprins sa aflu intr-o buna zi ca Vadim a preferat sa se refugieze in sanctuarul unei manastiri decat sa se confrunte cu prea multa responsabilitate.
Si totusi, ambii politicieni reusesc sa atinga coarda emotionala a milioane de romani, in special datorita faptului ca nici unul dintre ei nu corespunde sablonului figurilor publice plicticoase, pline de platitudini, cu care romanii au fost nevoiti sa se obisnuiasca pana acum. O exceptie de la acest gen de politician o constituie de altfel si Mona Musca Ð care in mod evident nu face parte din tagma populistilor, dar a carei aura de sinceritate si demnitate a convins o multime de votanti.
Multi romani nu gasesc nimic alarmant in impredictibilitatea sau lipsa de tact a presedintelui. Cand acesta le spune americanilor ce anume trebuie facut mai bine in Irak si conchide ca tocmai sfatul romanilor le-a lipsit SUA pana acum, cetatenii apreciaza gestul mai degraba ca pe o incercare de sporire a importantei Romaniei in lume (apreciere insotita, eventual, de teama subconstienta a multora ca o astfel de declaratie poate fi interpretata de multi atentatori kamikaze drept o invitatie de a se razbuna pe fortele armate romanesti din Irak).
In mod inevitabil, Basescu starneste furia unei bune parti a oponentilor sai si ca urmare a faptului ca, in adancul sufletelor lor, acestia resimt invazia lumii lor confortabile, pana recent ermetica din punct de vedere politic, de catre un marinar sigur de sine, dar uneori stangaci, ca pe o nedreptate. Emil Constantinescu si Miron Mitrea si-au dedicat in ultima vreme o buna parte a energiei lor unui efort sustinut de discreditare a lui Basescu. In cazul lui Constantinescu, astfel de incercari nascute din disperare nu vor putea decat sa adanceasca izolarea fostului sef de stat. Mai vatamatoare s-au dovedit atacurile lui Cozmin Gusa, pe cand asupra comparatiilor lui Adrian Severin, care-l asemuise pe Basescu lui Torquemada si Hitler, pluteste tot un aer al disperarii. Daca acesta din urma, de altfel un politician versat si cu multe calatorii externe la activ, l-ar fi comparat pe Basescu cu populistul slovac Vladimir Meciar sau cu fostul lider cecen Dukor Dudaiev poate ca lumea ar fi acordat mai multa atentie parerii sale. Afirmatiile potrivit carora Basescu ar fi facut presiuni asupra unor responsabili pentru a salva un coleg de partid de la punerea sub urmarire (anume Dorin Marian, fost consilier al lui Constantinescu) sau pentru a cumpara o proprietate de stat sub pretul pietei se refera oricum la perioada de dinaintea presedintiei sale si nu reprezinta Ð in ochii multora Ð un pacat fundamental in tara populata oricum de politicieni eminamente failibili. Nici una dintre aceste acuze nu este atat de grava precum s-a dovedit scandalul Tigareta II pentru Emil Constantinescu, aparut in al cel de-al doilea an al presedintiei sale.
Cat priveste teama ca Basescu ar nutri ambitii dictatoriale, am convingerea ca acesta este perfect capabil de a lovi in adversari, dar nu si de astfel de orientari. Nu exista nevoia pentru ca el sa devina dictator, din moment ce nu exista nici centre rivale de putere sau regiuni disidente si nici alte figuri populare care sa poata fi strivite doar prin forta. Dictatura in sine presupune planuri si scheme lipsite de scrupule, disciplina si o mare atentie indreptata asupra fiecarui detaliu Ð altfel totul va fi fost de prisos. Se prea poate ca Basescu sa fie capabil de a renunta la scrupule, dar in esenta el nu intra in tagma unor astfel de politicieni. Oricum, dictatura nu ar mai putea fi functionala in Romania vreme indelungata, deoarece instrumentele controlului s-ar dezintegra in mainile oricui de indata ce s-ar recurge la ele, dat fiind ca insusi statul este inca mult prea fragil pentru a fi mobilizat la modul serios, indiferent de scopul urmarit. Dictatorii sunt tacuti, conspirativi si precauti. Basescu este spontan si impulsiv, cu toate ca multe din miscarile sale inteligente dovedesc ca au fost planificate in avans si ca presedintele gandeste, de cele mai multe ori, inainte de a deschide gura.
Poate ca adversarii sai din PSD ar fi fost mai bine inspirati daca l-ar fi comparat pe Basescu cu Hugo Chavez al Venezuelei Ð acesta cel putin dispune de propriul talkshow tv. Dar sa nu uitam ca Chavez este cu adevarat un reprezentant al stangii, pe cand politicienii romani de aceeasi orientare continua sa-si controleze, multumiti, conturile bancare grase sau sa se bucure de confortul oferit de multitudinea de case pe care le detin la munte si la mare, respectiv in cele mai selecte colturi ale Romaniei urbane. Daca oponentii sai s-ar inhaita impotriva sa, simpatiile populatiei fata de Basescu ar creste peste noapte, fara ca acesta sa fie nevoit a misca un deget. In plus, atacuri ale grupurilor de interese active in domeniul mass-media nu ar reusi decat cresterea ponderii instinctelor sale populiste. De fapt, astfel de instincte sunt sanatoase atat timp cat „doza” administrata ramane una mica si „prescrierea” ei a rezultat din pericolul departarii de populatie a unei anumite clase politice. Pe de alta parte insa, aceleasi instincte reprezinta o responsabilitate, un potential dezavantaj atat pentru tara, cat si pentru posesorul lor in conditiile in care acestora li se da frau liber.
Ma tot intreb cum a perceput si evaluat Traian Basescu socanta decizie a lui Ariel Sharon de a-si abandona partidul si de a reface practic intreaga harta politica a Israelului?! O realiniere politica de aceeasi anvergura si de acelasi curaj se impune de mult si in Romania. Daca demersul ar mai fi insotit de vointa partidelor aflate in competitie de a atrage oameni talentati si dedicati, atunci Vadim ar deveni curand o vaga amintire.
Dar din Cotroceni ii va fi greu presedintelui sa promoveze o asemenea realiniere. Doar daca va dezvolta o strategie coerenta a schimbarilor ce se impun si va permite si altora sa participe la elaborarea ei, exista unele sanse de reusita. In rest, ramane mai degraba valabil pericolul prizonieratului in prezidentiala colivie aurie, unde singura consolare pare cea a gesturilor populiste Ð si care in cele din urma i-ar priva presedintia de orice semnificatie pe termen lung.
