Acum in miezul verii cand gandul e mai lenes si trupul si mai molesit avem o imperioasa datorie, aceea de a ne apleca spre anumite texte care in anii din urma ne-au incalzit sufletul si de fiecare data cand eram tristi reuseau sa ne inveseleasca.
Ne intoarcem iarasi spre Timpul Rugului Aprins, spre marea intalnire din anii razboiului si de la sfarsitul aceleiasi conflagratii cand mireni si calugari s-au cunoscut si s-au sprijinit unii pe altii pentru a iesi din cercul stramt si a castiga macar un strop din oceanul de duh ce-i imprejmuia fara ca ei, totusi, sa stie.
Cartea lui Andrei Scrima, in mod oarecum neverosimil, a fost un best-seller la vremea ei, ne imbie mereu stand la capataiul nostru si ajutandu-ne sa invingem ceasurile lungi ale plictiselii varatice.
“Parintele e in primul rand omul devenit el insusi pneumatic, in sensul foarte realist al termenului in care la inaltime unica Duhul Sfant izvoraste din trupul lui Hristos mort si inviat. Avem aici o referinta ultima de care nici o imagine ori traducere conceptuala nu ar fi in stare sa dea seama, arse cum sunt de proximitatea cu aceasta advenire. E o referinta care semnifica in nimicirea Fiului prin kenoza si in retragerea Tatalui prin indepartare (pentru ce m-ai parasit?) o noua manifestare a Treimii, manifestarea duhului ca ascuns al relatiei lor. Insusi duhul e cel ce atinge de acum inainte omul ca principiu al unei cunoasteri transfigurate si ca posibilitate a unei vieti noi eliberate.”
Centrul acestei discutii o reprezinta, asa cum se vede, Sfantul Duh, Mangaietorul, Paracletul, acela ce ne-a fost trimis dupa inaltarea Fiului. Crestinismul ar fi fost pana la urma zidarie moarta sau doar vestigiu tragic sau incomprehensibil in nadejdea sa, daca, dupa ce scenariul rastignirii, al invierii si al inaltarii s-ar fi consumat, nu am fi cunoscut coborarea Sfantului Spirit, acela ce reuseste sa reintremeze umanitatea ranita si abandonata.
Fara duh apostolii si evanghelistii ar fi fost niste martori torturati de viziunea lor pe care nu ar fi putut s-o comunice nimanui. S-ar fi insingurat, ar fi ratacit prin lume fara sa fie intelesi, limbajul lor ar fi fost strangulat de furia neintelesului.
Duhul Sfant, prin coborarea sa si prin milostenia sa, a reusit sa aseze din nou lumea pe temeiuri logice si ontologice. Zadarnica ar fi fost patimirea si ridicarea la ceruri, zadarnic Tatal ar fi fost adorat de iehovisti fanatici, doar duhul (pneuma) a putut sa faca tot ceea ce pana atunci Domnul fagaduise, iar noi crezusem in promisiunea lui.
Aceasta nu inseamna ca trebuie sa separam acest moment de ceea ce s-a petrecut inaintea lui si asfel prin izolare sa ajungem… penticostali. Cincizecimea are sens mantuitor doar impreuna cu tot ce a precedat-o. Analog, toate sarbatorile cu ultima mare a Sfintilor Apostoli au sens doar insumate, inlantuite, sporite una prin cealalta. Nici un om, cu alte cuvinte, nu se mantuie singur, ci impreuna cu cei dragi si apropiati lui si pana la urma prin extensie cu tot neamul caruia ii apartine.
In orice traditie, singuratatea e absurda. Sau are sens doar ca inceput pentru a face curatenie in suflet. Apoi insa vine sarbatoarea, adica ceea ce numim comuniune, intalnirea cu ceilalti, intrepatrunderea si divina uitare de sine.
