În 2004, UE, care acum țipă de grija independenței magistraților, ne-a impus ca toate funcțiile de conducere să fie obținute prin concursuri transparente, profesioniste, organizate de Consiliul Superior al Magistraturii. Iar CSM, ales prin votul universal al magistraților procurori și judecători, să fie singura instituție care să decidă în privința carierei „slujitorilor Justiției“. Era cea mai corectă cale prin care, după 40 de ani de comunism și 15 de tranziție, puteam să începem, ca societate, să construim cadrul natural pentru o Justiție independentă.
Imaginați-vă cum ar fi arătat sistemul de justiție dacă în ultimii 15 ani politicienilor le-ar fi fost imposibil să-și bage coada în procesele de numire ale șefilor! Cu siguranță nu există îngeri neprihăniți în sistem, judecătorii și procurorii sunt și ei români, dar ar fi avut timp suficient pentru a se autoreglementa, pentru a învăța independența, de ce nu, sub umbrela CSM. Departe de jocurile politice. Dar, în mod ciudat, primii care și-au trădat oportunitatea garantată de UE de a fi independenți au fost o serie de tineri magistrați. Promovați în funcții de Macovei, dar rămași în sistem pentru a-și recâștiga pozițiile de forță după ce fostul ministru a eșuat în politică.
După ce „Reformiștii“ au cedat voluntar independența, iar numirile din sistem au fost preluate de facto de președintele țării și ministrul Justiției a început marele război politic pe Justiție, neîncheiat nici azi. El se traduce simplu, astfel: posibilitatea de a-ți băga la pușcărie adversarii politici, de a-i scoate din politică, după caz. Și, separat, de a beneficia de impunitate, de stoparea anchetelor sau de influențarea sentințelor în instanță. Acesta este tristul adevăr al ultimilor 15 ani. Firește, cei care au putut ghidona astfel Justiția au fost politicieni care au putut, la fel, influența numirea șefilor din sistem. La care s-au adăugat și capii serviciilor de informații.
Care e însă miza din următoarele luni?
Un fost apropiat al lui Iohannis mi-a relatat că singurul subiect care îl scoate din minți cu adevărat pe imperturbabilul președinte este „afacerea caselor de la Sibiu“. Mai mult decât relațiile sale apropiate cu Huber, consulul Austriei, sau cu oamenii de afaceri Schmidt, de la BMW, imobiliarul sibian Braune sau decât tutela politică impusă lui Iohannis de primul președinte al FDGR, un personaj discret, dovedit ca fiind informator al Securității.
Ca și în cazul Băsescu – Flota, dar la alt nivel, Iohannis trebuie să poarte în spate încă cel puțin 6-7 ani povara complicatelor sale tranzacții imobiliare, pe care nicio autoritate a statului, și în principal Justiția, nu vrea de fapt să le lămurească. Cea mai completă investigație privind „afacerea caselor din Sibiu“ aparține în mod paradoxal consorțiului de jurnaliști de la Rise Project, cei care au abandonat însă, între timp, principalele fire roșii ale anchetei. Miza sunt banii: sutele de mii de euro, poate milioane, pe care Iohannis nu prea are cum să le justifice. La fel cum Dragnea este încurcat de 15 ani în „telenovela TelDrum“.
Și aici ajungem la esența răului din aceste zile. La bătălia politică pentru numirea în pozițiile-cheie din Justiție. O bătălie ce se poartă cu o ferocitate ieșită din comun. Pentru că sunt scoase pe tarabă funcțiile de la DNA, de la Parchetul General, iar la anul se schimbă conducerea Înaltei Curți. Alte numiri-cheie vor avea loc la tribunalele și Curțile de Apel din București și marile orașe ale țării, dar și la secțiile județene DNA și DIICOT. O întreagă piramidă de putere care pleacă de sus în jos, din pixul șefilor marilor parchete, numiți politic de Iohannis. Și care se văd acum preluați în forță de majoritatea guvernamentală.
După atâția ani, este cert și dovedit faptul că baronii din Justiție, adică procurorii-șefi și judecătorii-șefi de instanțe i-au protejat sub o formă sau alta pe politicienii de care a depins numirea lor în funcții. La schimbarea șefilor politici, cum a fost cazul lui Kövesi, baronii din Justiție și-au schimbat și loialitățile. De la Băsescu la Iohannis a fost un pas firesc.
Anul 2016 a fost un an-cheie pentru Iohannis. A controlat Guvernul Cioloș și, implicit, Ministerul Justiției. Atunci a reconfirmat-o pe Kövesi, i-a pus pe Horodniceanu la DIICOT, pe Lazăr la Parchetul General, iar în septembrie a impus numirea judecătorului Cristina Tarcea la șefia Înaltei Curți după ce a promovat-o pe Livia Stanciu la Curtea Constituțională. Există oameni care au făcut parte din Sistem și care își aduc aminte bine rolul doamnei Stanciu, dar și al fostului șef al SRI, George Maior, în celebrul dosar de incompatibilitate al președintelui Iohannis. Fiecare cu rolul lui – antagonic, ce-i drept.
Acum, majoritatea controlată de Dragnea și Tăriceanu vrea să procedeze exact cum a văzut la Iohannis, Băsescu și Ponta, înaintea lor. Și vrea să îi taie ultimele pârghii de putere lui Iohannis. Cele din Justiție. Adevăratele pârghii de putere din România, pentru că celelalte se subsumează „cătușelor“ și „anilor grei de pușcărie“. La ce îți folosește să ai funcții politice și bani dacă ajungi să înfunzi pușcăria? Se întreabă mai toți baronii politici, din toate partidele.
Procurorul general Augustin Lazăr va pleca din funcție în maximum două luni. Noul procuror general va avea în sfârșit curajul de a ancheta „abuzurile DNA“ și, cine știe, poate că vom asista în premieră la o reținere a unui fost șef al DNA. Șeful DIICOT pare că a înțeles cine l-a pus în funcție și, spre deosebire de Horodniceanu, nu va avea nicio emoție să-i ia la întrebări pe „apropiații televizați“ ai lui Iohannis. La DNA, dacă nu va veni procurorul Adina Florea, a doua nominalizare va trece sigur, indiferent de nume. Judecătoarea Tarcea va rămâne fără pârghiile de putere de la Înalta Curte după intrarea în vigoare, în ianuarie, a legilor privind statutul magistraților. Din septembrie 2019, șeful Înaltei Curți va deveni un judecător numit doar de CSM prin concurs. Lăsat fără Justiție, Iohannis, asemenea lui Băsescu, riscă să guste din „independența Justiției“ după ce a ieșit din mandat. Iohannis mai are un unghi de fugă, către SRI…
