Ing. Aurel Baghiu, astazi pensionar, locuitor al municipiului Cluj-Napoca, in 1956 era student in anul V al Facultatii de Mecanica de la Institutul Politehnic din Timisoara si, in octombrie, unul dintre organizatorii miscarii stundentesti din acest oras.
Aurel Baghiu a avut bunavointa sa reconstituie ceea ce s-a intamplat atunci la Timisoara.
Mamaliga
– In ziua de 23 octombrie 1959, ne explica dansul, cand postul de radio din Budapesta, apoi „Europa libera” si BBC, anuntau declansarea revolutiei anticomuniste din Budapesta, studentii de la Institutul Politehnic din Timisoara au inceput sa se agite. A doua zi, a treia zi, toata saptamana agitatia crestea, mai ales ca o coincidenta stranie a facut ca tocmai atunci cantina lor sa intre in regimul celor trei zile obligatorii pe saptamana de mese numai cu… mamaliga. Trei mese pe zi, timp de trei zile cu mamaliga. Asadar, oricat ar parea de curios, mamaliga a fost un fel de „emblema” a tuturor celorlalte aspecte ale mizeriei in care erau mentinuti tara si studentii si mai ales a dictaturii crunte instaurate de regimul comunism in Romania. Stimulati de ceea ce se intampla in Ungaria, unde, intre timp, revolutia s-a amplificat si oamenii luptau pe strada cu arma in mana impotriva armatei rosii si a comunistilor autohtoni, noi, agitati la culme, ne intrebam: „Ce facem, fratilor?!”. Mai ales ca si oamenii, parintii unora dintre studenti, cu care veneam in contact, ne apostrofau cu cuvinte aspre de las, aluzie la felul de a fi al romanilor caracterizati in multe imprejurari de… „lasa-ma sa te las”.
A urmat exemplul maghiarilor; pe fondul dictaturii crunte din tara noastra eram constienti ca nu aveam nici o sansa. Pentru ca toate fortele de represalii erau in alerta, inclusiv armata. Sa nu uitam ca la Timisoara, in acei ani, era cea mai mare garnizoana sovietica din tara noastra. Totusi, impreuna cu colegii mei de an, Teodor Stanca, Freerich Barth, Caius Mutiu, Ladislau Nagy, Heinrich Drobny, asistentul universitar Gheorghe Pop, studentul Gh. Pacuraru de la Facultatea de Zootehnie, Axente Terbea, Mircea Moraru, Valentin Rusu si multi altii, in ziua de 27 octombrie am pus la cale, pentru 30 octombrie, o adunare generala a tuturor studentilor din Timisoara, la care am chemat rectorul, decanii si am decis sa-l invitam si pe ministrul adjunct de atunci al Ministerului Invatamantului, prof. Coriolan Dragulescu. Am stabilit chiar si o ordine de zi: adevarul despre situatia din Ungaria, (pentru ca presa noastra comunista mintea conform „traditiei”); si problemele cu care ne confruntam ca studenti. Am mai decis sa ne prezentam in fata autoritatilor si cu un memoriu conceput in asa fel incat sa sintetizam in el toate ofurile si doleantele noastre, dar si ale societatii romanesti in ansamblul ei.
– Deci cui l-ati adresat si ce ati revendicat?
– L-am adresat CC al P.R.M. si guvernului R.P.R., solicitand: retragerea imediata a trupelor sovietice din tara („minunea” s-a intamplat in 1958); relatii economice cu toate tarile, inclusiv cu cele capitaliste; publicarea in presa a tuturor conditiilor in care se incheie orice conventie economica; lichidarea in fapt a „cultului personalitatii” lui Stalin; scoaterea limbii ruse ca materie obligatorie din invatamantul superior; reducerea ponderii marximului in programa de invatamant; desfiintarea cotelor pentru tarani; marirea salariilor pentru muncitori; revizuirea normelor de lucru care ruineaza clasa muncitoare; desfiintarea impozitelor pe salarii si autonomia universitara. Si, binenteles, imbunatatirea conditiilor de viata si trai ale studentilor.
Observati ca revendicarile noastre erau de fapt cu bataie lunga, reprezentand in realitate revendicarile nerostite pe fata, public, ale intregului popor, lucru ce trebuia sa ne creeze o baza de sustinere in masa.
– Dar stiu ca era strict interzisa orice adunare. Stiu aceasta deoarece eram si eu atunci la Timisoara student in anul V; dar eram in practica la 16 km de oras si am aflat ca voi totusi voi ati tinut adunarea…
– Da, mai intai in amfiteatrul facultatii noastre de mecanica, dar apoi ne-am mutat, dat fiind numarul mare de studenti care au raspuns chemarii noastre, in sala mare a cantinei I de pe b-dul Mihai Viteazul… La adunare au venit nu numai rectorul Institutului Politehnic, prof. Rogojan si ministrul adjunct Dragulescu, ci si Petre Lupu, secretar al CC al PRM, insotit de un alt lider comunist, Ilie Verdet. Iar spre sfarsitul adunarii a intrat in sala chiar secretarul C.C. al PRM, V. Patilinet, responsabilul cu organele, adica si cu securitatea, insotit de primul secretar PRM al regiunii Banat, Marin Isac. Si bineinteles nu a lipsit securitatea anuntata telefonic de asistentul Stefan Rozinger, care avea sa apara apoi in procesul nostru ca principal martor al acuzarii.
Studentii si-au infrant frica…
– Am auzit ca adunarea generala a studentilor timisoreni organizata de voi a fost una extrem de agitata, la ea luand in final parte circa 2500 de studenti de la aproape toate facultatile existente in oras, nu?
– Adunarea noastra a fost ca un vulcan in plina eruptie, dovada ca ne-am infrant frica. Dupa cuvantul ministrului Dragulescu, care a spus ca sunt gata sa ne asculte si sa ne rezolve problemele ce depind de institut si minister, colegul nostru Teodor Stanca, dupa ce s-a referit le ceea ce se intampla in Ungaria, a indemnat studentii sa ia cuvantul si sa-si spuna pasurile. Sala a fost cuprinsa de o tacere generala. Ministrul ne indemna si el intrebandu-ne daca acum nu mai avem curajul sau ne trec prin cap prostii. In acest moment m-am ridicat eu si le-am reprosat reprezentantilor autoritatilor ca la adunarile studentesti organizate de conducerea institutului pe grupe de studenti ne-au fluturat numai minciuni. Despre situatia din Ungaria ne-au vorbit ca despre o clica de huligani si raufacatori care au spart vitrine cu scopul de a jefui, minciuna repetata si in „Scanteia” din acele zile, precizandu-le celor de fata ca noi nu suntem idioti. Am inceput sa demolez toate argumentele lor, inclusiv cel cu mentinerea unui atat de mare de efectiv militar sovietic din cauza „pericolului creat de Tito”, crezand, probabil, ca noi nu suntem la curent cu evenimentele politice. Adica cu faptul ca „tradatorul, spionul si criminalul Tito din 1954 in 1956 era” cel mai bun prieten al poporului roman. In acel moment sala a inceput sa fiarba, studentii strigand aproape la unison: „Afara cu rusii din tara!”, „Ne-am saturat de robie”, „Vrem libertate”, „Jos mainile de pe Ungaria!” etc. Iar cand Petre Lupu a incercat sa ne vorbeasca, studentii, maniosi, l-au apostrofat: „Termina cu minciunile!”, „Tu cati bani iei pe luna, ma?”, „Tu ai vazut vreun muncitor?!”, „Tu stii ce-i aia un muncitor ?!” etc. Se agitau pumni, se fluiera, se strigau cuvinte grele, asa incat, oarecum speriat, am fost nevoit sa ma urc pe un scaun, incercand sa-i linistesc, aratandu-i cu degetul: „I-ati auzit? Este adevarata voce a poporului”. Ceea ce l-a determinat si pe studentul Iulian Stanciu din anul V de la Chimie sa strige puternic: „Cum sa simta ei pulsul poporului cand poporul este incatusat?!”. Dupa care sala se porni din nou, studentii care au luat cuvantul referindu-se la petrolul furat, la uraniul furat, la aurul furat de rusi…
– Au luat, inteleg, cuvantul multi studenti…
– Foarte multi. Nu pot sa-i amintesc pe toti, dar pe cei mai multi nu i-am uitat: nu i-am uitat cu toate ca am facut 8 ani de puscarie: Al Daraban – anul II; Heinrich Drobny – anul II, Caius Mutiu – anul V, Friedrich Barth – anul V, Octavian Vulpe – anul IV (Medicina), Rusu Valentin – anul V, Balaci Alexandru – anul V, Aurelian Pauna anul III (Constructii), Lazar Marja anul V, V. Teodor Ciomocos – anul II (Constructii) si altii. Doamne, cate nu s-au spus acolo! O adevarata radiografie a starii natiunii! Cu un curaj nebun! Dar cu multa competenta. Da, da, competenta, cu toate ca profesorii nostri credeau ca suntem straini de problemele mari ale tarii si deci usor de manipulat. Dar n-a fost asa. S-a vorbit si despre Canalul de exterminare Dunare-Marea Neagra, despre comertul nostru deficitar cu rusii, despre mizeria taranilor si a muncitorilor, despre consilierii sovietici si chiar de K.G.B. Reprezentantii securitatii, cred, s-au luat de par ascultandu-ne. Caci cei ai partidului si guvernului, ai Institutului au inmarmurit, pur si simplu, promitand totusi ca pana in 2 noiembrie ne vor comunica concluziile autoritatilor locale privind revendicarile noastre. Cum am fost nevoit sa iau de mai multe ori cuvantul si sa precizez pozitia noastra radicala fata de stalinismul inscaunat in Romania, la un moment dat am scos din buzunar memoriul, l-am expediat, din mana in mana, spre „prezidiu”, unde colegul nostru Aurelian Pauna i-a dat citire. Iar dupa ce, in huiduielile salii, reprezentantii Institutului si ai PCR au parasit sala, am format un comitet menit a trimite C.C al P.R.M. si Guvernului memoriul nostru. In acest comitet am fost desemnat eu, apoi Heinrich Drobny, Vulpe Octavian, Aurelian Pauna, G. Pacuraru si altii.
Arestarea in bloc…
– In loc de memoriu v-au luat
ei pe voi …
– Intr-un fel era de asteptat. Asa ca, imediat ce au plecat „autoritatile”, un individ civil despre care am aflat mai tarziu ca era chiar seful Securitatii Timisoara, colonelul Negrea, ne-a chemat pe cei care am luat cuvantul in fata. Initial nu s-a dus nimeni, dar apoi Negrea si-a scos notitele lui si ne-a strigat pe nume: Stanca Teodor, Baghiu Aurel, Mutiu Caius, Balaci Alexandru, Daraban Alexandru. Ne-am aliniat si din acel moment ne-au considerat arestati si fiecare a fost condus la masini flancat de doi ofiteri.
Dar nu numai noi am fost arestati, ci toti cei aflati in sala au fost imbarcati in camioane militare si dusi intr-o cazarma dezafectata si pusa de generalul Dragnea, comandatul garnizoanei M.F.A., la dispozitia securitatii, cazarma transformata astfel intr-un adevarat lagar unde au fost incarcerati aproape 3000 de studenti si unele cadre didactice. Aici, dupa cum am aflat ulterior si in inchisoare de la diferiti colegi, s-a inceput anchetarea fiecarui student. Nu numai pentru participarea la adunare si pentru radicalismul cuvintelor, ci sau pentru palma pe care a luat-o securitatea si o data cu ea si PMR-ul, carora organizarea noastra si, mai ales, revendicarile, desi chemarea s-a raspandit in toate facultatile, le-a scapat printre degete. Ceea ce, in conceptia KGB-ului si a securitatii create dupa chipul si asemanarea „fratelui mai mare” sovietic, nu era admisibil. De aceea in anchetele de la Becicherec securitatea se straduia sa afle cine a stat, de fapt in spatele nostru. Ei nu puteau concepe ca totul a fost initiativa si organizarea noastra si ca n-am avut nici un fel de mentor din afara nici n-am fost unealta sau, ma rog, manipulati de cineva anume. Aceasta cu atat mai mult cu cat li se parea incredibil din pricina ca toti eram studenti cu „dosare sociale” corespunzatoare principiului „luptei de clasa” instaurat ca forma a dictaturii comuniste. Eram deci fii de tarani saraci sau mijlocasi, de functionari umili, de muncitori in fabricile statului. Or „Scanteia” vorbea despre huligani, fii de exploatatori, fii de mic burghezi etc. Era in „stilul” epocii sa se minta oficial fara rusine.
– S-a ras in oras citindu-se astfel de nazbatii, mai ales ca multi studenti erau chiar din oras, din familii modeste. Doar, se stie, pe atunci nu mai intra cine dorea la facultate, triajul serviciilor de cadre era dur. Aveati, intre voi, chiar si un fiu de director de fabrica. Ma refer la Mircea Morar, Dumnezeu sa-l odihneasca, a murit destul de tanar. Mama lui era pe atunci directoarea fabricii „Textila” din Sighisoara, stiu acest lucru pentru ca Mircea mi-a fost coleg, dar mai mic ca an, la Liceul din Sighisoara…
– Revenind la lagarul de la Becicherec, aflat la 18 km de Timisoara, mai pot spune ca au ridicat si dus acolo si alte sute de studenti adunati din familii, din camine, din practica chiar… A fost cel mai mare lot de studenti arestat de la instaurarea comunismului in tara noastra… Iar noi, cei arestati si dusi direct la securitate, am fost introdusi imediat in anchete dure cu batai si torturi, in vederea unui proces, se spunea, exemplar ca asprime, menit a inspaimanta studentii si pe orice tanar din tara.
– A fost si demonstratia din 31 octombrie…
– Da, in 31 octombrie – mi-au povestit colegii intalniti in inchisoare – s-au adunat zeci de studentii langa Institutul de Agronomie de pe malul Begai si au plecat intr-un mars hotarat sa elibereze studentele blocate de militari in caminul Politehnicii din centrul orasului, vizavi de parcul denumit atunci „Stalin”. I-au intampinat armata, care in momentul in care au refuzat sa se opreasca au a tras salve de intimidare in aer, dupa care i-au atacat cu bastoane si patul armelor si i-au imbarcat pentru Becicherec… Studentele din camin faceau o galagie de nedescris, aruncau cu borcane si scrumiere in soldatii atacatori, facand-i calai, porci, banditi, iar medicinistii s-au blocat in caminul lor si strigau lozincile zilei: „Vrem libertate!”, „Afara cu rusii din tara!”, „Eliberati-ne colegii arestati!”. Numai ca nici ei n-au scapat de Becicherec, cum n-a scapat nici un student vanat pe strazile orasului… – Da, imi amintesc si eu bine: Timisoara fiind practic sub asediul armatei care a instituit restrictii de circulatie a persoanelor, se patrula cu arma la baioneta, pe unele strazi erau tancuri si taburi gata de interventie. Venind din stagiu, seara, acasa, am fost legitimat de numeroase patrule, unele mi-au verificat domiciliul prin radio sa afle daca sunt locuitor al orasului si cum in buletin nu scria student, am fost lasat sa plec la domiciliu.
Pedepse grele
– Deci a avut loc procesul…
– Am fost trimisi in judecata la Tribunalul Militar din Timisoara, initial sub acuzatia de tentativa de crima cu teroare contra oranduirii de stat conf. Legii 199/1052. Aceasta insemna fie moartea, fie munca silnica pe viata sau cel putin 25 de ani munca silnica. Insa cu doua zile inainte ne-au schimbat incadrarea penala cu „agitatie publica”. Am fost apoi judecati in doua loturi si pedepsele au fost: Mutiu Caius, Stanca Teodor si Aurel Baghiu, adica subsemnatul, 8 ani de inchisoare; Barth Frederich 6 ani, Pop Gheorghe 5 ani, Balaci Alexandru 3 ani, Nagy Ladislau 2 ani, Pauna Aurelian 3 ani, Daraban Alexandru un an. Din al doilea lot, Rusu Valentin a fost condamnat la 7 ani, Drobny Heinrich la 6 ani, Vulpe Octavian la 3 ani etc. In total au fost condamnati 31 de studenti in legatura cu miscarea din Timisoara. Dar miscari similare au avut loc si-n alte centre universitare, la Bucuresti fiind condamnati Alexandru Ivasiuc, Mihai Sardaru, Marcel Petrisor, Mihai Grama si altii, cu toate ca ceea ce au pus ei la cale n-a reusit, cineva tradand planurile lor de a demonstra in fata Ambasadei URSS si a Comitetului Central al PMR. Legat de aceste condamnari, un amanunt aflat in inchisoare: unul dintre cei amintiti, din Bucuresti, Petrisor fiind mai solid, le-a declarat anchetatorilor ca orice i-ar face nu va scoate un cuvant de la el. Atunci, ca sa ii dezlege limba, l-au dus intr-o celula unde un tanar zacea intr-o balta de sange fara sa mai aiba nici un dinte in gura. Era nimeni altul decat colegul lor Al. Ivasiuc. Infiorati, tinerii s-au resemnat si au spus ce aveau de spus, pentru ca, de fapt, n-au realizat ce au planuit.
– Ai intalnit in inchisori si lagarele de munca de exterminare, prin care te-ai perindat 8 ani bauti pe muchie, cum se spune, si studentii din alte centre?
– Desigur. Din Cluj, pe prietenul si colegul meu David Iuliu, apoi pe fratii Baltres din Brasov, dar pe masura ce treceau ani randurile arestatilor cresteau vertiginos, ceea ce ne facea sa avem o imagine a terorii din tara, din libertate, daca acesta se mai putea numi astfel. Amintesc de „Lotul horistilor” din Cluj din 1959, de lotul „Stefan cel Mare” din Iasi, de lt. major Margineanu Teodor, care pornise cu tancurile din Dej sa elibereze detinutii politici din Gherla. Dar am cunoscut si multe somitati ale culturii romane: scriitorul si profesorul Nicolae Balota, prof. dr. Al. Zub, lotul prof. Volcinschi, celebrul evadat din securitatea din Cluj, omul care a pus la cale asasinarea lui Ceausescu, preotul profesor Dobre Jeno din Cluj, apoi fratii Boila, Matei si Ioan, nepotii lui Iuliu Maniu, primul devenind ulterior preot greco-catolic, al doilea medic; apoi, doctorul Iubu, prietenul intim a lui Lucian Blaga, si atatia altii.
– Despre care ai scris atat de frumos in cele doua volume de memorii intitulate „Printre gratii” editate in anii anteriori.
– Da, numai ca acum, la aniversarea a 50 de ani de la evenimentele amintite, le-am revizuit, le-am completat si reeditat, sunt „calde”, cum se spune, si le duc la sarbatorea aniversarii de la Timisoara din zilele de 27-29 octombrie.
– Ce ai adus nou in cuprinsul lor?
– Multe. Texte inedite de Teodor Stanca, Cezar Zugravu, Septimiu Mircea Fris, conf. univ. dr. Ioan Munteanu, Vale Valusescu, dar si un set de facsimile dupa documentele din arhiva miscarii. Iata, de plida, un fragment din textul lui Teodor Stanca despre rolul PMR in actiunile de reprimare ale miscarilor anticomuniste ale studentilor, studiu efectuat pe baza cercetarii arhivei PMR privind aceste miscari si in care intr-un document din 7 aprilie 1957 se spunea, negru pe alb: din materialele primite reiese ca pe regiune am avut un nr. de 697 elemente cazuri, numai 79 au fost condamnati pe baza sentintelor date de tribunalele orasenesti, raionale si militare. De asemenea au fost condamnati un nr. de 25 de studenti, 72 au fost exclusi din organizatiile UTM, 54 sanctionati cu alte sanctiuni, iar 81 au fost exmatriculati pentru manifestarile dusmanoase avute cu ocazia manifestatiilor studentesti din Timisoara. Mai sunt de cercetat 372 de cazuri pe regiune (…) S-a constatat o slaba politica represiva din partea tribunalului militar, precum si din partea instantelor civile in cazurile de huliganism si agitatie contra regimului in perioada evenimentelor din Ungaria. (In timpul documentarii pentru acest interviu am aflat ca securitatea si toate instantele si-au insusit critica si ca in urma unor cercetari efectuate in arhivele CC al PMR de catre o cercetatoare din Ungaria s-a constatat ca legat de evenimentele din 1956 ar fi fost executati 25 oameni – n.n.)
Maniu l-a ajutat pe Antonescu
– Legat de noua editie am aflat ca iesi la rampa, cum se spune, cu o noutate… istorica inedita. Despre ce este vorba?!
– Despre intentia lui Iuliu Maniu de a-l ajuta pe Antonescu sa evadeze de la inchisoarea militara Jilava. Aceasta, in perioada cand lui Antonescu, adus de la Moscova, i se pregatea procesul in care, spunea Iuliu Maniu, era mai mult ca sigur ca urma sa fie condamnat la moarte, ceea ce nu merita, cu toate greselile lui, afirmase acesta. In acest scop, Iuliu Maniu a cerut o audienta la Regele Mihai si i-a facut propunerea respectiva, in ideea ca Antonescu sa fie apoi scos peste granita.
Regele a acceptat in principiu, dar ar fi spus ca mai intai trebuie intrebat Antonescu. Acesta insa a refuzat net, spunand ca va raspunde de faptele lui, asumandu-si soarta ce-l astepta.
– Care este sursa acestei informatii, intr-adevar senzationala?!
– Parintele Ioan Rata care a stat, la inchisoarea din Sighetul Marmatiei, un timp in celula cu Iuliu Maniu. Deci o sursa mai mult decat credibila. Ea n-a fost niciodata publicata pana acum.
– Iti multumesc!
