Parca un blestem apasa asupra bietilor locuitori ai Bucurestilor. Dupa ororile implantate "la indicatia si sub indrumarea directa” a lui Nicolae Ceausescu, dupa cum se insista nedezmintit pe atunci si ca sa se satisfaca orgoliile acestuia, dar si ca sa se paseze responsabilitatile catre acesta, se credea ca slutirea Bucurestilor se va opri, caci se presupunea – dulce naivitate! – ca peste ceea ce Nicolae Ceausescu impusese atunci nu se mai poate inventa nimic. Ei bine, ne-am inselat! Agresiunea asupra orasului dupa 1989 il transforma pe Ceausescu intr-un mic bebelus in ale slutirii unui oras!
Dupa invazia de tarabe si chioscuri cu produse turcesti, chinezesti si indiene – faza pasagera de cativa ani – s-a trecut la slutirea cu caracter definitiv prin implantarea de vile si imobile sa le zicem "moderne”, in diferite plombe din centrul Capitalei, toate fara vreo legatura cu ambientul amplasamentului. Ani de zile s-a construit fara existenta unui plan urbanistic. Asa ca s-au obtinut aprobari de constructii fara noima, dar cu acte in regula de deteriorare arhitecturala, daca nu chiar s-a construit fara nici o autorizatie. Stabilirea unor planuri urbanistice dupa cativa ani n-a insemnat absolut nimic din punctul de vedere al opririi slutirii peisajului urbanistic. Care si cum a vrut tot a construit ce i s-a nazarit prin cap, doar ca probabil a fost nevoit sa dea mai multe si mai substantiale spagi pe la primarii si pe la mereu mai numeroasele institutii-capusa infiintate pentru a da aprobari. Acesta este si cel mai revoltator proces: cu cat a aparut nevoia de mai multe si mai complicate proceduri si aprobari, cu atat s-au inmultit constructiile care ies din peisaj pe te miri unde!
Culmea, dar nu intamplator, cea mai de inceput, dar si ramasa cea mai profunda degradare peisagistica a fost in zona cea mai curtata de ciocoii cei noi (noii imbogatiti sau noii nomenclaturisti): cartierul Primaverii. Plombele si reabilitarile din Primaverii au intrecut in oroare tot ce se putea inchipui. Blocuri de 6-8 etaje, intr-o zona de vile p+1, si sedii de banci din sticla si aluminiu au ras pur si simplu savoarea unui cartier caruia, oricat l-ai fi hulit din cauza celor care-l locuiau, nu-i puteai refuza atuurile de eleganta si liniste rezidentiala.
Odata slutit insusi cartierul bosilor, ce mai era sa se desfigureze locuri publice cu o anumita incarcatura istorica sau emotionala pentru bucuresteni? Oroarea de douazeci si ceva de etaje din Piata De Gaulle, care n-are legatura in zona cu absolut nimic, nici cu piata in sine, nici cu cartierele de locuinte limitrofe, si "tepusa cu cartof” din Piata Revolutiei nu sunt decat doua exemple de slutire a Bucurestilor prin nepotrivire si lipsa de sistematizare si conceptie urbanistica. Aceste exemple vorbesc poate mai mult decat altele despre faptul ca vinovati, inainte de toate, sunt nu cei care construiesc, ci cei care aproba!
Lipsa de conceptie urbanistica si absenta respectarii acesteia, daca exista intr-adevar vreuna, sunt remarcabile. Asa-numitul Centru Civic, in frunte cu Casa Poporului, a iesit cum a iesit pentru ca atat a putut mental Ceausescu. Asa i-a placut domniei sale. A fost o oportunitate urbanistica unica, intrucat unic este istoriceste prilejul de a construi ansambluri arhitectonice de la zero, fara restrictii, dupa demolari apocaliptice – toate lucruri imposibil de repetat intr-o demo-cratie. Din pacate, arhitectonic si cultural a fost o oportunitate pier-duta pentru un oras care nu are de fapt o oferta urbanistica si turistica. Pentru ceva spectaculos in Bucurestii zilelor noastre nu mai exista conditii! Dar un minimum de decenta in expansiunea, de acum evi-dent scapata de sub control, a orasului s-ar cuveni sa existe!
Nu exista insa. Probabil nici absenta resurselor de creatie si nici precaritatea resurselor financiare nu constituie motivatiile. Este vorba doar de goana dupa imbogatire fara reguli a celor care initiaza constructiile fara noima si, mai ales, goana, poate si mai descalificanta, dupa foloase necuvenite a celor care aproba si care sunt de fapt cei pusi sa vegheze la respectarea regulilor.
Fara cardasia dintre primari, consilieri municipali, partide politice aflate in spate, politisti, procurori si clientii lor politici nici nu s-ar putea imagina ca zgarie-nori se pot ridica in fata unor catedrale, ca alti zgarie-nori ar urma in Piata Revolutiei sa ingroape pur si simplu perspectiva asupra a trei din putinele monumente arhitectonice bucurestene, ca, pentru a aduce cat mai multi bani proprietarilor de terenuri, ansamblurile de imobile din noi zone rezidentiale capata aprobari de constructii fara strazi si degajari ca lumea (un incendiu, de pilda, putand fi devastator intrucat nu este asigurat accesul lesnicios al pompierilor), ca au loc schimburi de terenuri intre proprietari privati si domeniul privat al statului in defavoarea flagranta a acestuia din urma, ca niste supermarketuri, care dau desigur din urechi, capata aprobari de intrare/iesire pe DN1, perturband grav traficul de pe cel mai aglomerat traseu din tara, ca un pasaj, construit desigur pe bani publici, le va fi pus la dispozitie acestora, ca, dupa ce prin diverse giumbuslucuri administrative si financiare, ajung in mana unor proprietari privati terenuri din patrimoniul statului, parti din acestea sunt donate primariilor pentru ca, pe bani publici, sa poata fi inzestrate cu utilitati publice in perspectiva ridicarii unor imobile, desigur, private.
De asemenea, nu s-ar putea explica altfel cum fabrici din zonele industriale ale Capitalei sunt demolate pentru a face loc pe terenurile respective unor complexuri de locuinte private, dar, vai!, nu prin actiunea statului-proprietar (care ar incasa bani pe fructificarea terenurilor), ci prin privatizarea pe daiboj a fabricilor, castigurile fabuloase fiind varate in buzunarele noilor proprietari privati.
Si poate, mai ales, nu s-ar putea explica, pe fond, cum dispar cu o viteza ametitoare parcuri peste parcuri pentru ca terenurile respective sa fie puse la dispozitia unor clienti spre a construi vile, locuinte si magazine, inclusiv prin incredibila modalitate de inventare a unor mostenitori carora li se retrocedeaza zone, dupa care beneficiile de pe urma exploatarii locative a acestora se impart "frateste” intre descoperitii mostenitori si minunatii lor descoperitori. In zona Bucurestilor, dupa 1989 au disparut peste un milion de copaci. Va exista oare cineva care sa-si propuna, sa vrea si sa si poata sa opreasca jaful?!
