O data cu aparitia, in vara lui 2002, a suplimentului „Ziua literara”, Iolanda Malamen, o poeta pana atunci cunoscuta doar ca atare, si ca prozatoare, ce-i drept, a inceput o lunga serie de convorbiri cu scriitori romani din diverse generatii. Primul intervievat a fost Ioan Grosan, cel care viseaza sub ochii cititorului interviului sau un fel de „caravana literara”, ca sa traduc in limba „Caravanei cinematografice” proiectul autobuzului „Generatia '80”. Intre timp, suplimentul literar respectiv a incetat sa mai apara, dar Iolanda Malamen continua, mai rar, sa publice interviuri cu scriitori, dar si cu alt tip de artisti. Iar editura Vinea a inceput sa publice in volum(e) interviurile sale. Din cele sapte pe care scriitoarea publicista le-a proiectat, cuprinzand 400 de convorbiri cu tot atatea nume, au aparut primele doua. Titlul bate spre literatura: volumele se intituleaza „Scris si de scris”. Dl Mihai Sora scrie pe coperta primului volum: „Ce bine ar fi fost daca, pe vremea lui Alecsandri sa zicem, apoi a lui Eminescu, am fi avut o Iolanda Malamen care sa le puna, din cand in cand, niste intrebari in legatura cu viata si cu preocuparile lor de moment”. Intr-adevar – cum nu ne-am gandit? – nu exista interviuri cu Eminescu, si nici cu Alecsandri, si nici cu Ion Creanga, si nici cu Titu Maiorescu… In schimb, epocile urmatoare au avut, prin Felix Aderca, Ion Biberi, I. Valerian, marturiile directe ale celor care scriau si publicau in epoca.
Iolanda Malamen isi provoaca semenii intr-ale scrisului la adevarate autoportrete, un Nicolae Breban vorbeste de parca ar fi psihanalizat, luminand o personalitate complexa, altfel decat o fac romanele sale, si chiar cartile ulterioare de memorii. Dar nu numai el. Remarcabil este interviul scurt, pistol, cu Mihai Ursachi. La o lunga intrebare („Mihai Ursachi, hai sa incepem acest dialog cu o amintire ieseana, aceea a unor seri de poezie in care, dupa lectura, intotdeauna dadeai un ton foarte ridicat comentariilor. Erau seri magice, intr-un oras cu incarcatura culturala fabuloasa pentru mine. Le mai tii minte?”), magistrul din Ticau raspunde – ce credeti? – „Da”. Altii sunt mai vorbareti, mai confesivi. Cei care urmaresc atent evolutia scriitoarei in rolul de interlocutor vor sesiza, desigur, modul in care aceasta evolueaza, cum se perfectioneaza in a tine in mana dialogul, fara sa impiedice totusi dezvoltarile libere ale memoriei si ideilor celuilalt. Cartea e de citit, de scris a fost pentru Iolanda Malamen. E de citit, pentru ca apare in ea o lume, cu nuantele ei trecute sau prezente: sunt intervievati si scriitori batrani, si scriitori foarte tineri. Daca nu e o istorie literara, e totusi un fel de dictionar amplu de biografii si fantezii, de simtiri si idei mai mult sau mai putin literare. Deci: „Scris si de scris”, primele doua volume, la editura Vinea
