În acest context, a identificat ca principali actori globali ai momentului SUA, China și Rusia (nici UE, nici Germania, Franța sau UK nu au intrat în ecuație), iar ca zone de interes prioritar pentru politica americană, în ordine, Asia de Est (China), Golful Persic și Europa (aceasta, pentru prima oară în istorie, la urmă).
Cu referire la România, vorbitorul a apreciat că aceasta ar trebui să spere în stoparea ascensiunii chineze, dacă dorește ca SUA să rămână implicate în protejarea securității europene, sau în continuarea ascensiunii chineze, dacă dorește ca Rusia să fie absorbită de tranșarea rivalității cu China și să renunțe la a avea un rol decisiv în Europa.
Am fost invitat, alături de prof. Adrian Năstase și de senatoarea Gabriela Crețu, să comentez discursul profesorului Mearsheimer. Invitat era și ex-ministrul Cristian Diaconescu, care, după ce a confirmat prezența, a declinat invitația exprimându-și speranța că organizatorii vor înțelege de ce îi „este imposibil” să participe. Desigur, purtătorii de cuvânt ai „statului subteran” nu pot ieși în oraș decât cu bilet de voie de comandantul unității.
În ceea ce o privește, presa aceluiași „stat subteran” a denunțat dezbaterea ca fiind un nou episod al „conspirației rusofile” care amenință România, fapt „dovedit”, chipurile, de prezența printre vorbitorii principali a doi notorii „oameni ai rușilor”, evident „penali” (Năstase și Severin), de legăturile vinovate între Universitatea din Craiova, unde este cadru didactic unul dintre organizatori, și Academia Diplomatică a Federației Ruse, precum și mai ales de invitarea profesorului John Mersheimer, cunoscut susținător al doctrinei „realismului politic” – adică favorabil Rusiei (sic!) – și opozant al neoconservatorismului glorios predicat de clanul soroșisto-clintoniano-nulandez, care ar susține retragerea Americii din Europa. Confruntați cu aceste elucubrații, întrebarea gravă care se ridică este cine și în folosul cui se străduiește atât să împiedice normalizarea relațiilor României cu puterea globală, fie și decadentă, cea mai apropiată geograficește de ea, putere cu care partenerul strategic american are motive strategice să se asocieze, și care, după cum o afirmă, iată, înșiși experții americani, nu are motive obiective să facă din spațiul românesc ținta ambițiilor sale strategice? Deci nu reprezintă o amenințare legică pentru România.
Ca reacție la conferința prezentată de profesorul Mersheimer, intervenția mea a fost structurată de următoarele zece idei principale:
1. Orice ordine a lumii are ca scop realizarea unei păci durabile la nivel global.
2. Ceea ce avem astăzi este mai degrabă o dezordine mondială caracterizată de un multipolarism asimetric. Aceasta încurajează agresiunea celor mai puternici și induce nevroze destabilizante celor mai slabi.
3. Omenirea trece prin această dezordine mergând de la unipolarismul postbipolar către un nou „concert al națiunilor”. Acesta are ca obiectiv realizarea unui multipolarism simetric realizabil prin și garantat de geometria variabilă a alianțelor.
4. Precedentul „concert al națiunilor”, așa-numita Sfântă Alianță, a adus împreună marile puteri ale timpului cu scopul de a garanta frontierele, dar și regimurile politice, organizând transfrontalier rezistența legitimistă împotriva mișcărilor revoluționare, respectiv a mișcărilor antisistem.
5. Noua Sfântă Alianță va avea aceeași misiune, căci astăzi nu se pune numai problema rivalității dintre SUA și China, ci și a contestării vechiului model democratic național, aflat în criză, de către mișcările antisistem (tip #rezist) active pretutindeni – în SUA, Franța, Germania, Austria etc., iar nu doar în România. Pentru ca statele să participe la un asemenea efort și să realizeze un alt consens va trebui găsit un alt Metternich care să adune puterile la masa negocierilor. Nu trebuie să uităm, însă, că organizarea Congresului de la Viena a avut loc după înfrângerea lui Napoleon și a Imperiului Francez. Astăzi China este pentru ordinea lumii ceea ce în secolul XIX a fost Franța. (Napoleon avea dreptate când spunea: „Quand la Chine s’éveillera le monde tremblera” / „Când China se va trezi, lumea va tremura”.)
6. Ar trebui oare să ducem și să câștigăm un război cu China înainte de a fi capabili să construim o nouă ordine mondială? Nu există oare nici o altă soluție? Nu ar fi oare preferabil ca ascensiunea Chinei să se realizeze alături de noi, iar nu împotriva noastră? Accesul la bunăstare oferă putere, dar taie și apetitul pentru aventurile războinice. Marile puteri s-au prăbușit nu numai din cauza excesivelor cheltuieli pentru înarmare făcute în detrimentul celor pentru dezvoltare, ci și sub efectul decadenței bunăstării.
7. Dacă Rusia, spre deosebire de China, nu mai este un pericol pentru ordinea europeană și mondială, înseamnă că ea ar putea fi un aliat util al SUA împotriva Chinei. Prețul pe care SUA vor trebui să îl plătească pentru acest parteneriat va consta cel mai probabil în abandonul NATO. Astfel, România va pierde umbrela de securitate oferită de SUA/NATO. Ce-i de făcut?
8. Vorbind despre viitoarele politici globale ale marilor puteri, UE nu a fost menționată. Ce se întâmplă cu ea? UE va fi reformată sau nu va fi deloc. UE va fi federală sau nu va fi deloc. O UE slabă va conduce către un nou pact ruso-german, care va fi urmat, foarte probabil, de un nou război european.
9. Ce ar trebui să spere România? Multe idei interesante pot fi formulate în legătură cu aceasta, dar speranța nu este o politică. Ea nu ține loc de politică. Nu speranță ne trebuie, ci acțiune.
10. Iată de ce România, chiar dacă este sau tocmai pentru că este o putere mică, trebuie să încerce a-și găsi propriul drum către securitate (securitatea națională), în primul rând în vecinătatea sa (a se re/vedea și „Inițiativa celor Trei Mări”) , fiind tot mai clar că în caz de nevoie nici SUA, nici UE nu vor fi interesate sau nu vor fi capabile să vină spre a o salva. Ea va trebui să insiste pentru reformarea/resuscitarea UE creând un bloc central/est-european care să se opună proiectului Europei germane cu mai multe viteze și să salveze pacea Europei, fie acționând în interiorul UE, dacă se poate, fie din afara UE, dacă este necesar. Viitorul UE depinde astăzi mai mult de statele membre din estul său decât de motorul cel stricat franco-german. În acest context, resetarea coordonată a raporturilor cu Rusia este o urgență
extremă
