Pana nu de mult, Cimitirul Pacea de la marginea orasului era raiul oricarui boschetar. In lipsa unei locuinte, pierduta din cine stie ce motive, isi gaseau culcus pe timp de noapte printre morminte. Acum mai apar doar sambata, cand se da pomana, isi fac plinul si pleaca… „I-am fugarit, acum cimitirul e pazit noaptea, nu mai pot intra, au fugit ca potarnichile, nu mai spun nici car, nici mar, mai vin sambata pentru ca e pomana, dar pleaca dupa ce-si fac plinul”, spune administratorul celui mai mare cimitir din Botosani. Asta nu inseamna ca au disparut, boschetarii sunt in continuare, isi duc traiul deloc usor printre ceilalti muritori ca si cand ar intregi tabloul urban. Odihna de la umbra crucii e dusa acum intr-o scara de bloc, la ghena de gunoi sau chiar pe bancile din parc. Sunt, traiesc, isi duc existenta ignorand privirea dispretuitoare a trecatorului, pentru ca numai ei stiu motivul pentru care au ajuns in starea aceea de neputinta.
Izolat de lume, inconjurat numai de caini
Departe de vacarmul lumii care se precipita in pas alergator, un barbat traieste in propriul univers, parca iesit din alta epoca. Pare ca respinge de la sine putere incercarea celorlalti de a-i sari in ajutor. La mai putin de o suta de metri de cimitir, pe valea care duce spre localitatea Hudum, intr-o zona in care vara botosanenii profita de soare pentru o portie zdravana de plaja, barbatul – pana mai ieri un veteran locuitor al mormintelor – si-a „confectionat” propria-i coliba. Copacii i-au fost suficienti ca sa lege un cearsaf si cateva bucati de celofan care sa-l fereasca de lumina soarelui, nu si de ploaie, care ii poate distruge intr-o secunda toata munca. Isi duce zilele solitar, abandonat de lume si pare ca n-a mai mancat de un secol. Fizicul sau, numai piele si os, o arata clar. Locului secat de neputinta de a mai lupta cu destinul ii dau viata cainii cei multi, in majoritate pui, care intampina orice pas strain. Din mormanul de lucruri inutile – dar pe care barbatul intins sub acoperisul improvizat le-a adunat din containerele la care a supravietuit – acesta nici macar nu se observa. Oamenii locului care au mai avut de-a face cu el spun ca-l cunosc, ca a avut si alte locatii similare, dar mereu a fost alungat. Isi duce acum existenta, cine stie pana cand, intr-o padure, la cativa metri de lumea tacuta a crucilor care poarta in ele amintirea unor vieti, sub un acoperis care tine umbra, dar nu si cald pentru zilele ce va sa vie…
