Ce scurta-i, uneori, tinerea de minte. Jonathan Scheele s-a aratat recent, retinut in a se dedica plangerilor venite din partea minoritatii maghiare in legatura cu presupusele rele tratamente la care ar fi supusa de catre statul roman. Alta era insa situatia in 2001. Atunci, Comisia Europeana atentiona proaspat alesul PSD ca testul ultimativ pentru aplecarea guvernului Nastase spre valorile politice ale UE va fi trecut in functie de tratamentul aplicat minoritatii maghiare si, in special, principalei portavoci a acesteia, UDMR. La sfarsitul anilor '90 aparusera unele temeri legate de adoptarea unei pozitii sovine de catre PSD, iar Bruxellesul a indicat fara echivoc ca doreste mentinerea partidului condus de Marko Bela in centrul activitatilor politice si nicidecum marginalizarea sa.
Intentia in sine va fi fost neindoielnic una buna, dar desfasuratorul s-a dovedit ulterior a fi unul prost elaborat. Nici un oficial UE nu a considerat necesar sa atraga UDMR atentia asupra necesitatii promovarii celor mai inalte standarde etice pe tot parcursul colaborarii cu PSD. Nici domnul Scheele, si nici colegii sai nu s-au gandit la posibilitatea ca PSD sa incerce lezarea reputatiei initial impecabile a UDMR prin intermediul unor tentante oferte de posturi si functii, disponibile, din 1990 incoace, spre a fi impartite de pesedistii aflati la putere. Daca UE i-ar fi precizat lui Marko Bela ca pretul sustinerii europene in ceea ce priveste drepturile cultural-educationale ale minoritatilor consta, de fapt, in promovarea acestor inalte standarde etice tocmai in cadrul guvernului de care apartin, atunci poate si cursul evenimentelor ar fi fost altul – mai fericit. Iar daca PSD ar fi avut motive de teama in ceea ce priveste denuntarea publica a oricarei greseli comportamentale, atunci nici coruptia nu ar fi inflorit la scara atat de larga, iar Romania ar fi inregistrat progrese mai semnificative pe calea aderarii la UE. Si poate ca mult mai multi romani ar fi fost dispusi sa priveasca UDMR cu alti ochi, daca si partidul in cauza ar fi dovedit, vreodata, ca ii pasa de cele 22 de milioane de cetateni per ansamblu, si nu doar de conationalii minoritari. De altfel, in asemenea conditii nu ar fi existat nici atatea retineri in a da curs, macar partial, solicitarilor minoritatii maghiare. Si – nu in ultimul rand – nationalismul nu ar fi jucat decat un rol cel mult secundar.
In schimb, UDMR a preferat deseori sa sprijine masurile cele mai meschine, marginite ale PSD. Cine poate uita oare pateticele pretexte oferite de Frunda Gyorgy pentru justificarea refuzului de a sprijini proiectul de lege referitor la obligativitatea declaratiilor de avere pentru toate persoanele publice?! Atunci domnul Frunda aducea ca argument suprem cvasipericolul la care s-ar expune toate persoanele ce-si declara averile, dat fiind ca ar deveni tinta spargatorilor, hotilor si raufacatorilor. In realitate, putregaiul capatase amploare inca inainte de anul 2000 si, din pacate, tot in urma unei initiative venite din afara granitelor tarii, la randul ei la fel de bine intentionata. In 1993, Proiectul pentru Relatii Etnice – un ONG american, dispunand de excelente finantari – reusea sa-i reuneasca laolalta atat pe liderii UDMR, cat si pe mai multi pesedisti fruntasi, printre care si Viorel Hrebenciuc. Scopul era, evident, cel al detensionarii relatiilor dintre cele doua formatiuni politice. Departe de ochiul public si de scena eternelor confruntari politice parlamentare, initiatorii proiectului sperau ca tihnitul hotel ales drept loc al desfasurarii sa contribuie cat de cat la stabilirea unei atmosfere prielnice dialogului si intelegerii mutuale. Asa a si fost. Dar din acea vreme, mai multi si binecunoscuti politicieni ai UDMR au inceput sa devina din ce in ce mai instariti, iar in cele din urma, dupa anul 2000, nu le-a fost greu nici sa-i atraga pe mai-marii partidului in cercurile in care erau impartite trofeele. Bunele relatii dintre Hrebenciuc si UDMR s-au mentinut pana in prezent, cu toate ca aceste simpatii nu l-au impiedicat, pe parcursul ultimelor saptamani, sa supervizeze procesul formarii unei aliante intre pesedisti si oamenii lui Vadim.
Momentul in care UE ar fi trebuit sa intervina neintarziat si cu mare determinare ramane insa cel din primavara anului 2004, cand UDMR il convingea pe Adrian Nastase sa ia masurile necesare pentru ca formatiunea in cauza sa nu se trezeasca cu vreun alt partid rival pe cap, provenit din randurile aceleiasi minoritati. In baza unei argumentari dubioase si profund subrede, comisia electorala reusea, in cel de-al 12-lea ceas, sa impiedice inregistrarea Uniunii Civice Maghiare – si astfel participarea nou-venitilor in cursa electorala. De atunci a mai curs ceva apa pe Dambovita si pe Mures, iar in prezent UDMR a ajuns sa confunde propria bunastare cu cea a maghiarilor in general. Exista suficiente dovezi despre numeroase regiuni „de bastina” ale mai-marilor politici, familiilor sau clientilor acestora care au beneficiat din multiple puncte de vedere de pe urma concesiilor obtinute de Marko de la Nastase. Daca in 1990 comportamentul politic afisat de catre responsabilii maghiari parea, uneori, mai „occidental” fata de cel „oriental” al romanilor, acum, la 14 ani de sefie Marko, astfel de deosebiri au cam disparut. Daca nu va demara in curand un amplu proces de reinnoire, influenta intregii cabale va fi la fel de nefasta asupra imaginii maghiarilor ca odinioara cea a lui Ceausescu, Iliescu etc. avuta asupra populatiei romane in perioada anilor '80, respectiv '90. Iar o minoritate cu atatea doleante considerate nerezolvate are nevoie de o imagine infinit mai buna decat cea a majoritatii – in special in ceea ce priveste perceptia ei in exterior.
Ce-ar fi de facut in astfel de conditii? Clerici, invatatori, oameni de afaceri sau intelectuali ramasi pana acum detasati de partizanatul politicii ar trebui sa depuna eforturi pentru organizarea unui congres dedicat demararii procesului de reinnoire a reprezentarii lor. La urma-urmei, animozitatile interne dintre o buna parte a maghiarilor activi in politica sunt mult mai mari decat cele intalnite intre unguri si colegii politicieni romani. A sosit de-acum timpul pentru ca lideri precum Marko, Frunda si Verestoy sa se retraga, in deplina liniste si cu demnitatea care le-a ramas, de pe scena politica. Ca doar au carti de scris, procese de purtat sau afaceri de condus. Iar romanii se vor feri desigur, in acest context sensibil, de sentimentul satisfactiei avute la „moartea caprei vecinului” maghiar. UE a uitat de mult motivele pentru care acorda odinioara atentie minoritatii maghiare. Dar daca va uita si de considerentele pentru care o tara intreaga a urmat un sir de recomandari ce au presupus destule sacrificii – anume in speranta unui viitor mai prosper, a unui grad de coruptie din ce in ce mai scazut, a unui stat mai eficient, a unei economii din ce in ce mai dezvoltate -, atunci romanii si maghiarii se vor trezi cu totii in aceeasi luntre care ia apa.
