O buna parte din succesul lui Dinu Patriciu se datoreaza abilitatii acestuia de a opera eficient atat in spatele scenei mediului de afaceri, cat si al celei politice. Inainte de 1996 el dovedea PDSR-ului de atunci ca este posibil sa porti relatii corecte chiar si cu principalii rivali din opozitie si ca relatia dintre Guvern si opozitie nu trebuie sa fie neaparat una a conflictelor interminabile.
Pentru spiritele pragmatice, mediul de afaceri constituia de fapt o arena mult mai promitatoare pentru compromisuri discrete decat politica. Orientarea liberala a lui Patriciu nu trebuie pusa sub semnul intrebarii, dar el ramane totusi unul dintre putinii opozanti ai FSN care au avut parte de pozitii de raspundere inainte de 1989, ceea ce in cazul sau insemna libertatea de a calatori in mod frecvent in Orientul Mijlociu pentru a-si exercita meseria de arhitect. Aici se impune amintit si Traian Basescu fiindca ambii erau oameni de lume ce puteau avea comportamentul unor oameni liberi in vremuri ale unei dictaturi ajunse la apogeu. Daca ar fi existat mai multi oameni de felul lor, poate ca si progresele obtinute dupa 1989 ar fi fost mai mari decat cele existente in prezent.
Astfel, Dinu Patriciu constituia o cantitate cunoscuta pentru cel putin o parte din oficialii a caror putere nu s-a volatilizat o data cu disparitia cuplului dictatorial. Afacerile puteau fi incheiate in aceleasi conditii de bun-simt iar existenta unor pragmatici precum Dinu Patriciu si Viorel Hrebenciuc in tabere politice rivale reprezinta un element in plus pentru a lamuri de ce perioada de dupa 1989 a fost pana la urma relativ lipsita de violente. Pentru ca in Serbia, bunaoara, lucrurile n-au decurs deloc asa – fostii comunisti s-au folosit cu varf si indesat de nationalism pentru a-si cladi monopolul puterii, ceea ce a condus la o serie de atentate comise la sfarsitul deceniului – si nici in Bulgaria situatia nu a fost mereu optima.
Existenta lui Patriciu mai facea dovada unei alte laturi a Conventiei Democratice decat cea reprezentata de nobletea viziunii politice a lui Corneliu Coposu. Sa nu uitam insa ca in saptamana comemorarii a zece ani de la trecerea in nefiinta a Seniorului premierul Tariceanu il evidentia pe Patriciu drept unul dintre eroii democratici ai perioadei '90. In fata Parlamentului premierul a insistat cu indrazneala pe ideea curajului lui Patriciu – cel care nu se sfiise sa apere valorile fundamentale ale democratiei in perioada framantarilor survenite dupa caderea vechiului regim si de vid politic pana la conturarea ferma a succesorului acestuia.
Pentru liberali in 1990 principala preocupare o constituia evitarea transformarii partidului intr-un satelit FSN. Radu Campeanu, primul care a avut in vedere reinfiintarea Partidului National Liberal, a preferat feuda cu PNTCD si societatea civila decat sa se opuna FSN. In cadrul rupturii majore ce a urmat si care a condus la crearea aripii tinerilor liberali Patriciu a jucat un rol decisiv iar Tariceanu a fost un aghiotant loial. Recentul elogiu adus lui Patriciu pentru rolul sau din 1990 a reprezentat un exercitiu cu adevarat delicat pentru premier, avand in vedere ca din 2004 Campeanu a fost reprimit in sanul partidului, fiind in prezent unul dintre numerosii vicepresedinti ai acestei formatiuni politice.
Finalmente: cat de mare sa fi fost cu adevarat serviciul pe care Tariceanu i l-a facut lui Patriciu in momentul in care a optat in luna mai pentru gestul total neobisnuit de a-i telefona lui Ilie Botos pentru a afla cauza retinerii spre interogare a sefului Rompetrol? Era oricum clar ca atat afacerile separate ale fiecaruia dintre cei doi liberali, cat si cele comune erau si vor continua sa fie monitorizate cu maxima atentie de catre mass-media. Tariceanu a fost numarul 2 in cadrul Ministerului Industriei si Comertului pe perioada primului an al coalitiei din 1996, perioada in care tocmai in departamentul sau erau luate decizii cruciale legate de investitii. Fireste, hotararile de atunci au creat atat invingatori, cat si invinsi in randul firmelor care se luptau sa supravietuiasca in acele vremuri grele.
Nici un imperiu de afaceri nascut in conditiile junglei capitalismului timpuriu din Romania, deci de genul celui al lui Patriciu, nu va avea cum sa beneficieze de pe urma unei cercetari mai amanuntite. Se prea poate ca Patriciu sa nu fi incalcat niciodata vreo lege (sau cel putin nu in vremurile cand afacerile comerciale se faceau oricum in lipsa unei legislatii adecvate iar micii investitori erau total privati de protectie legala, spre beneficiul creierelor din spatele Caritasului). Dar eventuala aparitie a unor dovezi despre unele smecherii, in special daca acestea au fost facute in detrimentul unor oameni de rand, va reprezenta neindoielnic o lovitura grava data imaginii liberalilor si eforturilor acestora de a se prezenta drept un partid virtuos.
Daca se va afla ca au existat situatii in care Dinu Patriciu s-a comportat lipsit de scrupule si fara sentimentalisme, aidoma unui capitan industrias, atunci nu pozitia sa de om de afaceri va avea de suferit in ochii colegilor sai, ci mai degraba sansele sale legate de o viitoare cariera politica. Poate ca acest aspect nu reprezinta o mare pierdere pentru omul de afaceri, el multumindu-se cu exercitarea puterii din umbra (ca un fel de mare vizir al PNL, precum sustinea nu demult Valeriu Stoica).
In aceste conditii Tariceanu va fi cel extrem de grav afectat – daca suspiciunile legate de rolul sau de paravan al adevaratului detinator al puterii liberale se vor intari. In lumea politicii romanesti, concentrata eminamente pe persoane si personalitati, el ar fi devenit peste noapte proverbialul om de paie. Astfel, aceasta relatie vine cel mult in sprijinul relansarii teoriilor de conspiratie potrivit carora autori din umbra determina de fapt cursul politicii.
In cele din urma atentia s-ar putea indrepta si spre rolul masoneriei – o forta a unor valori seculare, a filantropiei si a aliantelor mutuale in randurile occidentalilor realizati din punct de vedere economic si profesional. Dar in Romania numai ultimul dintre aspectele enumerate pare a anima fratia (cu toate ca as fi in-cantat sa aflu ca francmasoneria romana este capabila sa joace un rol mult mai constructiv intr-o societate atat de deficitara in materie de filantropie).
Daca unul dintre cei mai bogati oameni din Romania se bucura cu adevarat de o influenta excesiva in cadrul PNL, atunci acest lucru nu va avea cum sa imbunatateasca defel imaginea unui partid dintr-o tara cu locuitori majoritar saraci si suparati pe propria lor saracie. De altfel ascensiunea lui Patriciu va fi fost una de data relativ recenta, pentru ca o buna parte din perioada anilor '90 PNL nu dadea semne ca stie incotro se indreapta, astfel ca si Patriciu a preferat sa-si vada de afaceri. In 1996, cand CDR se confrunta disperata cu o criza de fonduri electorale, el nu pare sa se fi alaturat celor care au ales sa ofere contributii financiare majore pentru ca o sponso-rizare substantiala a CDR ar fi insemnat atunci deteriorarea relatiilor cu PDSR. In 2004 aripa lui Patriciu era cea vehiculata ca initiatoare a unor miscari spre o posi-bila coalitie cu PSD. Iar in toiul campa-niei electorale magnatul petrolului lansa o amenintare voalata la adresa lui Basescu, acel „vei avea inca doua saptamani de liniste” fiind un indiciu al cutitelor pregatite pentru cazul in care prezidentiabilul nu se dovedea a fi un candidat de succes.
Partidele politice nu castiga niciodata de pe urma influentelor exercitate din umbra – constatare la fel de valabila pentru ambele aripi „neprietene” din cadrul aliantei guvernamentale. Atat Emil Boc, cat si premierul Tariceanu continua sa priveasca peste umar pentru a putea distinge si interpreta semnalele primite de la patronii lor. Actualmente, transparenta din politica romaneasca se prezinta la fel de deficitara ca si unele ramuri comerciale. Atat timp cat acest stadiu va fi perpetuat, democratia romaneasca nu prea are sanse sa ia calea cea buna.
