Multi dintre noi nu rostim cuvinte, ci doar siroaie de vorbe ce ne curg din gura, insotite adesea de gesticulatii prostesti; nici vorba sa avem elocinta, retorica. Eu cred ca acest fapt, atat de propriu multora dintre noi, vine din cauza ca atunci cand vorbim nu intrebam si mintea, ci lasam doar sa ni se miste limba in gura, buzele.
M-am gandit la aceasta deprindere ridicola, caraghioasa, citind din „Sfaturile lui Isocrate catre Demonicos” („Din comoara intelepciunii antice”, trad. G. Murnu. Isocrate, 436 – 338 i.H., a fost scriitor si orator atenian, contemporan cu Socrate si Platon.) Citez din Isocrate, din care e bine sa retineti aceasta fraza: Sa vorbesti in doua imprejurari: sau cand stii ceva sigur, sau cand esti nevoit – numai in aceste doua cazuri cuvantul e preferat tacerii; in orice alt caz, e mai bine sa taci decat sa vorbesti. Noi insa trancanim in orice imprejurare, chiar daca habar n-avem de subiectul in discutie si, nici pe departe, nu suntem familiarizati cu limbajul propriu acelui subiect, eveniment etc. Pentru ca in discutiile noastre sa avem nu numai pricepere, dar si eleganta, e bine sa luam in seama si acest sfat al lui Shakespeare (din Hamlet): Catati ca discretia sa va conduca, gestul sa corespunda vorbei, vorba gestului, luand in seama sa nu depasiti modestia naturii. O, zei, ce frumos, ce tinuta demna am avea daca in conversatii, in tinuta noastra am lua in seama faptul de a fi noi insine, nu cel pe care ni-l inchipuim, plin de zorzoane, si, dupa vorba lui Shakespeare, sa nu depasim modestia naturii.