Generația mea poate fi mândră că a reușit Revoluția, dărâmarea unui regim tiranic, anticreștin. Atunci, tineri fiind, n-am simțit emoțiile la amplitudinea maximă. Nici când am intrat în NATO și am aderat la UE – decalogul generației mele, așa cum ni l-a predicat Seniorul – n-am fost atât de entuziaști. Azi e prilej de maximă fericire.
Poate că acum 28 de ani n-am știut să ne bucurăm destul. Facem parte dintr-o generație împlinită abia de acum încolo. În vremurile trăite de noi s-a ridicat cel mai important și mai generos templu al ortodoxismului, Catedrala Mântuirii Neamului, un sanctuar al binecuvântării Domnului, care va rămâne în memoria timpului drept una dintre cele mai trainice zidiri ale Bisericii Ortodoxe. Pentru împlinirea visului Reginei Maria, generații întregi au trudit, dar n-au reușit să înalțe marele templu al închinării către unicul nostru stăpân, Dumnezeu.
Catedrala Mântuirii Neamului e în primul rând o făurire în memoria martirilor neamului, a milioanelor de ostași români morți fără lumânare pe tărâm străin. Poate e momentul să le aprindem lumina în cel mai sfânt lăcaș al creștinătății din zona de est a Europei. Să le adunăm sufletele la marea noastră sărbătoare creștină.
Sigur că ne bucurăm. Generația mea a reușit ce alții doar au visat.
E timpul să ne rugăm pentru patriarhii noștri plecați la ceruri, pentru episcopii uciși în temnițele comuniste, pentru țăranii simpli care au luat calea munților așteptând americanii. Visul nu le-a putut fi mitraliat. El se împlinește azi prin realitățile pe care le trăim. Vine Patriarhul Constantinopolului. E o datină a Bisericii de Răsărit ca Întâistătătorul Bisericii de Răsărit să aducă harul. Să binecuvânteze zidirea. Se spune că cine va participa la slujba reînvierii noastre întru Hrisos, Împăratul fără de moarte, căruia îi închinăm zilnic rugăciunile noastre, îi povestim în gând grijile și suferințele, pentru a fi mai zdraveni și mai întremați în a ne duce mai departe misiunea creștină, va fi mai fericit.
Bunicul meu, protopopul Moise din Ghilad, de unde mi se trage și numele (Ghiladul fiind o comună din județul Timiș), a făcut parte din soborul de preoți ce a sfințit Catedrala Ortodoxă din Timișoara, probabil cel mai venerat loc din orașul meu și posibil cel mai trainic. Fără voința Regelui Mihai, a mitropoliților bănățeni, a patriarhului de atunci nu am fi avut o frumusețe de catedrală metropolitană, de inspirație bizantină.
Vorbesc mulți despre pribegie. Mai există semeni de-ai noștri triști. Suferim alături de suferința celor împovărați de griji, de boli și de deznădejde. Duminică avem prilejul să-l slăvim pe Dumnezeu, să invocăm alături de Patriarh, de preoții care îi vor fi alături, de episcopi și de mitropoliți și să ne rugăm pentru iertarea păcatelor semenilor noștri, să ne rugăm pentru întoarcerea celor rătăciți la datinile și tradițiile noastre milenare.
Credința în Dumnezeu ne-a făcut să rezistăm peste două mii de ani în calea furtunilor.
Catedrala Mântuirii Neamului are hramul tuturor sfinților. Vor fi pomeniți atât cei care ne-au întărit spiritul de veacuri, cât și oamenii simpli care le-au purtat cu cinste numele de-a lungul vieții.
Să ne bucurăm! Nu cred că există un creștin care să nu se bucure duminică.
Catedrala e un mesaj către viitor al celor care au fost vrednici de o asemenea temelie întru Hristos.
Nu ne temem. În spatele nostru stă armata de îngeri. Ce popor din lume mai poate invoca un personaj asemenea lui Brâncoveanu, cel care a decis să-și apere credința cu prețul jertfei copiilor săi? Care voievod al lumii a mai ridicat atâtea lăcașuri de cult precum Ștefan cel Sfânt?
Nu ne temem. De partea noastră e istoria. Alături de noi sunt creștinii. Purtăm lumina celor ce nu mai sunt printre noi, spre veșnica lor pomenire.
Toate acestea fi-vor împlinite, prin puterea dată de Dumnezeu ierarhilor Bisericii Ortodoxe, vremelnicilor conducători, constructorilor și calfelor ce au trudit pentru ziua înălțării. Deși nu se spune acum în Post, aș spune: Hristos a înviat și pentru noi. Noi, românii care nu ne-am trădat originile creștine, nu ne-am vândut liftelor străine, am rămas să mărturisim voia lui Dumnezeu.
Ne bucurăm pentru că trăim acest moment magnific, unic în istoria ortodoxismului.
Ne bucurăm pentru că avem alături de noi toți sfinții. Ne bucurăm că facem parte dintre cei care se bucură la zidiri trainice.
Unul dintre marii profesori ai Universității București, Cicerone Poghirc, avea să rostească o maximă istorică: Bisericile ortodoxe au bolți rotunde, line, pentru a nu-l înțepa pe Dumnezeu precum cele catolice. Sigur că bisericile frățești ne-au făcut să rezistăm împreună la asaltul barbarilor și al necreștinilor.
Se cuvin calde mulțumiri și închinări sufletești Patriarhului Daniel, ctitor al Catedralei Mântuirii Neamului.
Să ne bucurăm, dragi creștini! Să ne bucurăm!
