Criza cu care se vede confruntata Danemarca dupa publicarea caricaturilor profetului Mahomed releva o serie de aspecte cu totul surprinzatoare. Musulmani militanti insista de-acum ca principiile, dogmele lor sa fie urmate si de cetateni nemusulmani, locuitori ai unui stat secular, in cadrul caruia libertatea de expresie este un bun de pret, protejat. Intre timp, ziaristi si caricaturisti au devenit tinte declarate, avand toate motivele sa se teama pentru vietile lor; reprezentante diplomatice daneze au continuat sa arda si un intreg boicot economic a prins contururi amenintatoare.
De fapt, intreaga campanie s-a dovedit orchestrata de forte conservatoare dedicate eradicarii liberalismului din societatile islamice, precum si incitarii sentimentelor antioccidentale in randul maselor. Daca aceasta lovitura de tun va fi fost semnalul debutului bataliei pentru libertatea de exprimare, atunci Occidentul este pe cale de a pierde lupta. Forta vointei unei bune parti a musulmanilor de a acorda religiei lor o autoritate extrateritoriala s-a dovedit mai mare decat cea a liderilor occidentali de a o apara. Declaratii abundente in servilism, venite din partea mai-marilor diplomati eurocrati, precum doamna Ferrero Waldner sau Javier Solana, sugereaza de fapt ca domniile lor considera opinia unor astfel de militanti reprezentativa pentru majoritatea musulmana. Si ca, in consecinta, acestia trebuie impaciuiti si adusi la sentimente mai bune. Astfel, pe 7 februarie, Solana semna, impreuna cu liderii Organizatiei Conferintei Islamice, o declaratie ce condamna atat caricaturile in cauza, cat si republicarea lor in presa europeana. Numeroase guverne nu au reactionat nici ele mai abil. Intr-o serie de tari cu importante comunitati islamice, reprezentantii musulmanilor conservatori au fost plasati in diverse institutii si pozitii dedicate consilierii guvernului in chestiuni religioase, unii fiind chiar recompensati cu inalte onoruri politice. Birocratii tind oricum sa sprijine asemenea persoane si persista in a ignora vocile liberale, fiind ferm convinsi ca astfel fac dovada unui management optim al intregii chestiuni a musulmanilor. Politicienii se inscriu si ei pe aceasta traiectorie, in speranta ca respectivii „lideri” de comunitati le vor aduce si cateva voturi noi. In cele din urma insa, tactica poate exploda, uneori chiar in ochiul statului – ca, de exemplu, anul trecut in Marea Britanie, cand Sir Iqbal Sacranie, reprezentantul musulman preferat al lui Tony Blair, a decis sa boicoteze ziua dedicata comemorarii Holocaustului. Intr-un mod similar, statul danez se arata, zilele acestea, socat de faptul ca unii dintre imamii pe care-i considerase in toti acesti ani drept adevaratii lideri ai comunitatii musulmane s-au dovedit in final a fi chiar aceia care au incitat la sentimentele anti-daneze aparute in lume, nesfiindu-se sa recurga pana si la prezentarea unor false caricaturi.
Nu poate fi o coincidenta faptul ca tocmai tari private, in istoria lor relativ recenta, de libertatea de expresie s-au solidarizat acum cel mai puternic cu danezii. Mass-media din Germania, tara dictaturii celei mai atroce, au subliniat cum nu se poate mai clar ce anume se afla in joc. In data de 2 februarie, cotidianul „Frankfurter Allgemeine Zeitung” punea punctul pe „i” printr-un comentariu semnat de Christian Geyer: „Fundamentalistii religiosi care nu respecta diferenta dintre satira si blasfemie nu au o problema doar cu Danemarca, ci cu intreaga lume occidentala”.
Totusi, mobilizarea publicului paneuropean impotriva incercarilor unora de a transforma o religie intr-o arma indreptata impotriva unei intregi societati democratice s-a dovedit, in mare parte, exemplara. Eurocratii, altminteri aflati intr-o continua cautare de voci solidare cu libertatea de expresie atat de draga proiectului european, au preferat, in schimb, sa ignore aceasta mobilizare. Uniunea Europeana a reusit in cele din urma sa-si prezinte doar profunda lipsa de determinare in ceea ce priveste apararea chintesentei valorilor liberale – determinare infinit mai scazuta decat inversunarea cu care inamicii democratiei din Orientul Mijlociu militeaza pentru dogmele lor. Bruxelles-ul nu a considerat necesar sa afiseze nici cel mai mic semn de solidaritate cu redactorul iordanian demis si ulterior arestat pentru faptul ca ziarul sau publicase controversatele caricaturi. Iar rusinoasa decizie a francezilor de la Carrefour de a anunta cu litere de-o schioapa, in supermarketuri egiptene, ca „ne exprimam solidaritatea cu intreaga comunitate islamica si egipteana. Carrefour nu ofera produse daneze” a fost trecuta sub o totala tacere de catre responsabilii europeni. (De altfel, caricaturile in cauza fusesera deja publicate intr-un cotidian egiptean in toamna anului trecut, fara a fi provocat atunci vreo reactie cat de mica.)
Incercarea de fata este una fatisa de intimidare a Occidentului. Numerosi ziaristi sunt perfect constienti de faptul ca o concesie facuta acum in chestiunea caricaturilor poate lesne conduce la altele si altele, de natura diferita, astfel incat revenirea teocratiei in Europa sa fie asigurata, incet, dar sigur.
Orice determinare trebuie insotita de o sensibilitate echivalenta. Daca solicitarea adresata mediilor occidentale de a renunta la prezentari grafice ale unor aspecte-cheie ale islamului este formulata intr-un mod politicos, atunci desigur ca trebuie sa i se dea curs neintarziat. Liderul islamic bosniac, Mustafa Ceric, declara in data de 7 februarie: „Apararea Profetului nostru… nu poate consta din urlete si violente, de pe urma carora nimeni nu mai poate distinge mesajul Sau despre pace si intelegere intre popoare”.
Occidentul i-a abandonat pe musulmanii liberali din Bosnia unei sorti groaznice, lasandu-i pe mana fortelor fasciste ale lui Milosevici pe intreaga perioada a razboiului din 1992-1995. Acum, Ceric propune tocmai Saraievo drept loc de intalnire pentru un dialog interreligios mondial (dialog ce i-ar include, desigur, si pe adeptii secularismului). Poate ca occidentalii trebuie, la randul lor, sa redobandeasca mai intai o acceptiune, un sentiment al sacrului. Dar nu trebuie pierdut din vedere ca multi dintre cei care au trecut la inflamarea spiritelor si a maselor sunt figuri politice, ale caror actiuni nu au fost determinate nicicum de convingeri religioase. Pentru ei, islamul reprezinta doar un instrument pentru acapararea sau pastrarea puterii. Fie ei avocati radicali, intelectuali alienati sau personaje aflate in dezacord cu ei insisi sau cu lumea din jur – cu totii seamana intr-un fel cu acei indivizi care incercau, odinioara, sa castige clasa muncitoare de partea comunismului. Astfel de fiinte detesta ideea dreptului oamenilor de a se indoi, de a se intreba sau de a dezbate. Ceea ce vor si cer ei este supunere, conformitate totala. Naravul inamicului este arhicunoscut si vechi, doar proverbialul sau par e, iarasi, altul! O atitudine concilianta, de „appeasement”, ar insemna a lasa Europa prada alunecarii lente spre o noua era a intunericului si a tiraniei.
