Muzeul National de Arta Contemporana, amplasat intr-o aripa a Palatului Parlamentului, este un loc greu accesibil. Aceasta din doua puncte de vedere. In primul rand, cel grosier: chiar daca te deplasezi cu masina personala sau cu un taxi, te izbesti de cerbicia politistului de la poarta, care nu-ti intelege dorinta si nu te lasa sa te apropii de muzeu. Poate el nici nu stie ca acolo se afla un muzeu si ca cei care-l viziteaza nu au nevoie de aprobare pentru a intra inauntru. Formalismul este mizerabil… Fiindca spatiul acela este rezervat numai masinilor de la Camera, tu, biet iubitor de arta, esti respins si in consecinta trebuie sa strabati pe jos, indiferent de vreme, peste trei sute de metri. Acesta este asadar primul obstacol. Al doilea se refera la natura expozitiilor deschise aici. Omul obisnuit, nu neaparat incult sau neinstruit, este literalmente bulversat.
Am vizitat expozitia deschisa toata vara a doi artisti remarcabili, Dan Mihaltianu si estonianul Jaan Toomik. La parter se afla lucrarile acestuia din urma. Nu sunt lucrari in sensul clasic al cuvantului, ci niste proiectii video spectaculoase, impresionante prin agresivitatea lor. Proiectia dominanta il are in centrul ei chiar pe artist, in spatele caruia curge o cascada nimicitoare. Zgomotul facut de apa care se pravale compus cu tipatul artistului creeaza un efect sonor insuportabil. Se degaja o asemenea forta a salbaticiei din insumarea celor doua surse de zgomot, incat esti pur si simplu inspaimantat si pleci cat mai repede. La etajele superioare expune Dan Mihaltianu, cunoscut pentru proiectele sale care propun o arta total deschisa si, de la sine inteles, stupefianta. Tocmai de aceea, omul obisnuit este complet derutat si nu mai stie ce sa creada. Dan Mihaltianu, evident preocupat de declinul societatii contemporane si poate inspirat de faptul ca expune intr-o „ctitorie” a lui Ceausescu, ofera lucrarilor sale un caracter voit aleatoriu, sugerand tocmai devastarea, risipa, chiar haosul. Intr-un ungher al expozitiei sunt expuse haine rupte, patate, degradate. Pachete de tigari aruncate pe jos, de crezi ca un vizitator neglijent le-a zvarlit acolo, realizeaza un spatiu simbolic al deriziunii si chiar al lipsei de speranta. Chipuri-abtibild inconjoara alt perimetru in interiorul caruia nu se afla decat un scaun, pe al carui sezut sunt ingramadite diverse obiecte, scule, cabluri. Chipurile apartin unor persoane care au traversat istoria ultimilor 15 ani, de la Ion Iliescu si Dan Iosif, pana la Regele Mihai si Corneliu Coposu. La urma urmei, deriziunea, dupa aproape doua decenii, ne-a afectat pe toti, pe adevaratii eroi i-a dezeroizat, iar celor care s-au bucurat de o celebritate trista le-au pastrat totusi fotolii in memoria noastra, care nu mai poate discrimina. Ceva mai incolo, tot la etajul patru al MNAC, poate fi frecventat barul, numai ca de data aceasta cel care vrea sa bea o cafea sau o bere nu intelege ce se intampla, de ce sunt doua baruri, unul real si celalalt creat de catre artist, de unde, logic, nu poate comanda nimic. Diverse obiecte din sticla, alambicuri, clondire, sticle de Pepsi ca acum treizeci de ani, tot felul de piese casnice din camara unei gospodine care nu s-a indurat sa le arunce atrag privirea vizitatorilor la fel de bulversati ca atunci cand au intrat in muzeu. Arta contemporana are aceasta calitate de-a ne lasa fara glas si, chiar mai mult, de-a ne convinge ca si noi, cei care ne plimbam printre exponate, suntem la randul nostru exponate pe care le privesc alte perechi de ochi.
