Spuneam, de asemenea, că Cioloş nu are nicio ideologie şi nicio doctrină, fiind total amoral politic, cum nu a mai fost niciun preşedinte de partid de trei decenii încoace. Nu ştiam însă că – în alt fel – voi fi confirmat atât de rapid, peste numai două zile, când istoricul Marius Oprea avea să descopere legături între partidul dlui Cioloş – PLUS – şi fosta Securitate. Această nouă realitate vine să alimenteze, o dată în plus, bănuielile multor observatori, potrivit cărora protestele străzii – printre susţinătorii cărora Cioloş s-a manifestat fervent – au fost, cel puţin parţial, încurajate, dacă nu chiar instrumentate, de forţe oculte, ceilalţi – mulţi – participanţi de bună-credinţă fiind astfel transformaţi în masă de manevră.
Încercând să salveze aparenţele, dl Cioloş a produs o declaraţie devenită deja celebră: „Având în vedere cât de mulți români au colaborat sau au lucrat cu Securitatea, sigur se poate «demonstra» că există cel puțin o legătură între oricare dintre noi și Securitate“. În subsidiar, avem de-a face cu o încercare mascată, strecurată ca din întâmplare, de reformulare – imposibilă, de altfel – a epocii represive antedecembriste. Înainte de a demasca un politician imatur, care nu ştie să se exprime, aberaţia de mai sus este o jignire flagrantă adusă copleşitoarei majorităţi a poporului, care nici n-a lucrat, nici n-a colaborat cu Securitatea. Se pune întrebarea dacă Cioloş îi consideră şi pe cei 8-10 la sută, care i se declară partizani, plus aliaţii din USR, tot colaboratori ai Securităţii…
Ulterior, probabil ciomăgit de mai-marii lui, dl Cioloş a bălmăjit nişte scuze. Însă amoralitatea pe care o semnalam rămâne. Pentru fostul tehnocrat, topica Securităţii n-are nicio importanţă, a fi fost sau nu colaborator nu pare a fi pentru el un criteriu de legitimitate morală în a face „noua politică“. Într-o ţară normală, din UE, o asemenea declaraţie l-ar scoate din viaţa politică pe vecie. Să ne închipuim doar ce s-ar fi întâmplat cu un politician german dacă ar fi declarat, la decenii după căderea nazismului, că „se poate «demonstra» că există cel puţin o legătură între oricare dintre noi (germanii) şi GESTAPO“. Nu l-ar mai fi spălat toate scuzele din lume. Ar fi devenit brusc un ciumat.
Funcţionarii terorii în straiele democraţiei
Televiziunile – din întreg spectrul, de data aceasta – au denunţat tema Cioloş–Securitate. S-a intrat pe diverse scenarii – de la Cioloş, babyface al fostei Securităţi până la Cioloş, un profitor tot timpul numit, niciodată ales, adevărul putând fi în ambele. S-a vorbit despre rolul jucat de Securitate şi despre cum – după căderea ei instituţională – foştii securişti au pus din nou mâna pe ţară, sub diverse întruchipări democratice. Ceea ce, de altfel, explică pe deplin drumul paralel cu democraţia autentică preluat de spaţiul românesc, drum care, paradoxal, în loc să se îngusteze, s-a lărgit cu trecerea timpului, până azi.
Un comentator – de altfel, cât se poate de respectabil – a pus, la un moment dat, accentul pe rolul malign al Direcţiei a VI-a – Cercetări Penale, care întocmea dosarele şi te băga în puşcărie. Un adevăr, desigur, dar care, lăsat aşa, de sine stătător, poate conduce la o mistificare – şi anume că doar respectiva direcţie ar fi de blamat şi că restul Securităţii ar fi jucat rolul unui Serviciu de intelligence, pe care orice ţară îl are. Or, asta ar fi – iarăşi – o reformulare imposibilă. Imposibilă pentru că lasă mult mai mult adevăr în afara ei decât conţine. E ca şi cum ai spune că n-a existat Inchiziţia, ci doar călăii care te legau de rug şi-ţi dădeau foc.
Securitatea, se ştie, provine din CEKA, NKVD, KGB – instituţii inventate de Lenin, Stalin, Hruşciov et comp. pentru a impune bolşevismul poporului rus şi celorlalte popoare din URSS, mai precis pentru a li-l băga pe gât cu forţa. Securitatea, STASI, SB-ul polonez, STB-ul cehoslovac, PRO–ul maghiar etc. aveau, la rândul lor, aceeaşi însărcinare primordială: de a băga cu forţa pe gât popoarelor respective utopia comunistă şi a le menţine astfel însclavizate cu căluşul în gură. Fără aceste instituţii, utopia – ca orice utopie – nu putea funcţiona în practică, se destrăma imediat – de ex. în clipa în care ţăranul, reintrat în posesia pământului lui, nu s-ar mai fi văzut obligat să fure (de la colectiv) ca să aibă ce să pună pe masă copiilor.
Este adevărat că Direcţia a VI-a trecea la reprimarea fizică a subiecţilor – interogatorii, torturi, ulterior aruncarea în temniţă. Dar de unde veneau informaţiile procesate, pe baza cărora se pornea la acţiunea de lichidare? Evident că de la celelalte departamente ale Securităţii care se ocupau, în mod specializat, de sectoare, domenii, grupuri profesionale, grupuri de conştiinţă, emigraţie, culte, artişti, scriitori etc. Aceste departamente recrutau informatori proprii, aceste departamente înăbuşeau în faşă – prin ameninţare, şantaj şi toate celelalte metode specifice – orice urmă de non-accept, orice urmă de opunere la sistema comunistă. Pot ele să fie scutite de partea lor de responsabilitate în imensa reprimare? Putem să afirmăm că – în afară de Direcţia VI-a – Securitatea era un serviciu de intelligence cum are orice ţară??!! Dacă dăm la o parte Departamentul de contraspionaj, cel de spionaj tehnico-ştiinţific şi economic, comerţul exterior şi alte câteva servicii ţinând de apărare şi resurse speciale – pe care probabil multe ţări le au, în rest totul era îndreptat, într-un fel sau altul, împotriva poporului român, a libertăţii lui de gândire, de exprimare, de existenţă, o agresiune în formă continuată la drepturile omului. Totul era gândit pentru menţinerea unui sistem politic ilegal şi ilegitim, aflat perpetuu în moarte clinică, ţinut doar de funcţionarii terorii pe aparate, instaurat fraudulos prin furtul alegerilor din noiembrie 1946 sub şenilele Armatei Roşii comandate de Stalin. Imensa lor majoritate n-a lucrat pentru dăinuirea României – aşa cum fals pretind –, ci pentru dăinuirea dictatorilor Dej şi Ceauşescu şi a sistemei comuniste.
Împrejurarea că, la un moment dat, s-a produs o derobare (cât de veritabilă, cât de extinsă, nu ştim) de sub tutela KGB nu schimbă datele problemei. Naţional-comunismul nu a adus nimic bun pentru români, nu a atenuat în niciun fel marasmul vieţii oamenilor. Dimpotrivă, pentru a nu fi eventual acuzat de deviaţionism, pe de o parte, şi – pe de alta – terorizând populaţia cu şantajul Staţi cuminţi, altfel vin ruşii, Ceauşescu a strâns şi mai tare – începând cu mijlocul anilor ’70 – şurubul îndoctrinării, până când a devenit ridicol chiar şi faţă de Moscova lui Gorbaciov. Derobarea de Kremlin (care necesită o altă discuţie, nefiind nici pe departe – în esenţă – atât de netă pe cât s-a creat mitul) a avut, în realitate, un alt substrat, care nu avea nimic de-a face cu iubirea de popor – anume acela de a asigura perpetuarea lui, a lui Ceauşescu, ca singur stăpân, despot, al României.
Toate acestea Securitatea le-a analizat, le-a documentat, le-a instrumentat, le-a „pus în operă“. Numai frica pe care a indus-o în măduva românilor – ajungându-se chiar la frica de a-ţi fi frică – ar fi suficientă de a o descalifica de la orice circumstanţă atenuantă. Frica a fost starea de zi cu zi a traiului în România, indiferent de perioadele mai relaxate sau mai (neo)staliniste pe care le-am traversat. Prin intermediul ei, Securitatea – nu doar Direcţia a VI-a – arestase ţara. Ca dovadă că atunci când, în decembrie ’89, frica a fost depăşită la nivel de mase dezlănţuite, Securitatea s-a dat la o parte. Mecanismul de însclavizare, mecanismul fricii nu mai funcţiona. Aşadar, orice reformulări despre Securitate, orice restrângere de tip paratrăsnet a responsabilităţii ei generale profund maligne – şi în faţa istoriei, şi în faţa oprobriului public – sunt imposibile.
Dacă rememorăm directivele lui Andropov către KGB, care stipulau că „instituţia – sub orice alt nume, sub orice altă formă, în orice altă castă – nu trebuie să piardă niciodată puterea, indiferent de sistemul politic pe care îl traversează ţara“, observăm că, într-adevăr, ele se aplică: Securitatea – sub orice forme, în orice alte caste, dar toate deghizate în straiele democraţiei şi economiei de piaţă – nu a pierdut niciodată puterea în România. Quod erat demonstrandum.
