Sambata, pe la orele pranzului, trecatorii prin statia de metrou Unirii 1 vor fi avut o surpriza, daca nu s-au mai intamplat pe-acolo in alte sambete la aceeasi ora. Intai ca erai intampinat de o muzica as zice divina, desi sub pamant te-ai fi asteptat la altceva. Nedumerirea eventuala se risipea repede, o risipea vocea lui Mihai Malaimare, care anunta ca Teatrul Masca tine sa marcheze Anul Mozart.
Statui vivante intr-un vant imaginar
E destul de straniu sa auzi, intr-un spatiu mai potrivit pentru solidele manele, date la maximum, muzica de Mozart, si ea tot la maximum, dar ce deosebire de ton si de gust, ca sa nu mai spun de buchet. In realitate, spectacolul care urma se intituleaza „Fuga de Bach in cartier”. Scenariu si regie: Mihai Malaimare, scenografie: Sanda Mitache. Autorul regizor gloseaza sonor pe marginea vietii noastre care e o fuga continua, a faptului ca fuga da senzatia de viu fiecaruia dintre noi. Titlul e un joc de cuvinte: pe o fuga de Bach, sapte actori/actrite apar si intruchipeaza cateva tablouri vivante cu oameni care alearga, impinsi de vant si impotriva acestuia. Fetele lor sunt gri, cenusii-albastrii, hainele cu pulpanele ridicate, ca si cum un vant puternic i-ar bate-strabate, au o nuanta asemanatoare. Interpretii acestor statui vivante, extrem de expresive in nemiscarea lor activa, sunt: Katy Balca, Cosmin Cretu, Valentin Mihalache, Ramona Popa, Magda Francu, Nicolae Punga, Dora Iftode. Lumea care coboara din garniturile de metrou ce-si vad nestingherite de drumul lor zgomotos se opresc o clipa, unii raman, altii isi vad de drum. Cei care raman formeaza un careu in jurul actorilor-statui, unii se fotografiaza cu cate unul dintre ei, altii isi mai schimba pozitiile ca sa vada din toate unghiurile, la sfarsit, adica la vreo 15 minute de la inceputul reprezentatiei, aplauzele nu sunt mai furtunoase decat cele din salile de spectacol, dar – cred – mai sincere. Dupa o pauza de 20 de minute, timp in care actorii se urca in metrou si ofera ziarul teatrului, spectacolul se va repeta.
Copiii, cei mai sinceri spectatori
Si daca tot venise vorba de sinceritate, copiii erau, sambata, in statia de metrou Unirii 1, cei mai impresionati de spectacol. Inca de pe la ora 12, cand au aparut primii actori, Sorin Dinculescu, Alina Craita, Mioara Ifrim si Andrei Neagu, la capatul unor fire cu cate un telefon mic alaturi, sa comunice cu cei care ar fi luat aparatul de la celalalt capat al firului, primii care au inceput sa-i descoasa au fost cei vreo sase-sapte copii, baieti si fete, mai ales fete. In prealabil, o voce se ridicase din grupul lor: „Faceti teatru?” Afland ca da, „fac teatru”, bucuria si agitatia lor au crescut, treceau de la un telefon la altul, cu placerea unei participari deosebit de sincere si de interesate in sensul bun al cuvantului. As numi ceea ce se intampla sambata – caci si sambata viitoare ii puteti gasi acolo pe cei de la Teatrul Masca – „La bucuria copiilor”. Deci neaparat pentru adulti.
Stirile Masca
Inca de la intrare ti se oferea o foaie, un ziar, n-am vazut prea bine ce, la inceput. Acolo, pe la metroul acela isi oferea, in mileniul trecut, un sef autoproclamat de partid publicatia sa, de aceea am evitat sa primesc ofranda. Pana la urma s-a dovedit ca era primul numar al ziarului „Stirile Masca”, patru pagini cu informatii despre acest teatru, amintiri din teatru ale lui Mihai Malaimare, creatorul si directorul institutiei, altele. Poate prea putine informatii stabilizate despre istoria acestui teatru sui-generis, ocolit de cronicari dramatici, desi a organizat in ultimul timp evenimente remarcabile. Prin anii '92-'93, Mihai Malaimare se lupta sa obtina un spatiu. A facut atunci o lunga manifestatie in fata Guvernului, de fapt acolo unde i s-a permis, pe peluza din fata intrarii la Muzeul Antipa. O manifestatie complet deosebita de altele care aveau loc tot pe-acolo. Fiind alaturi de manifestanti un timp, va pot spune ca merita: nu faceau altceva decat sa-si joace spectacolele in aer liber, avand si pancarte care vorbeau despre starea teatrului.
Sa fi fost un rau fecund?
Gandindu-ma, acum/atunci, sambata, 6 ianuarie 2006, la zilele primaverii lui 1993, ma intreb daca nu cumva acea prelungita lipsa a unei sali unde sa-si „tina” spectacolele a provocat ideea teatrului in aer liber in mintea lui Mihai Malaimare. De ce sa nu-l intreb chiar pe el? „Mi-e teama ca nu!”, imi raspunde el, de la pupitrul de comanda sonora al statiei Masca, la intrebarea „Daca ai fi avut o sala pentru teatrul tau, ai mai fi dat spectacole in aer liber?” Acum, declara bucuros actorul director si manager, Teatrul Masca are chiar doua sali, una in Bucurestii Noi, cealalta, cea mai moderna sala de teatru din Romania (spune Mihai Malaimare), la sediul teatrului, pe Bd. Uverturii. Zicerea cu tot raul spre bine are in acest caz un sens, desi nu cred ca trebuie sa ne incapatanam sa credem ca orice rau e spre bine, comitandu-l cu obstinatie, in speranta ca se va converti miraculos.
Lumea se schimba de jos in sus
Desi toate schimbarile au venit, din 1990 incoace, de sus in jos, proiectul „Orasul de sub oras” al Teatrului Masca, in cadrul caruia se desfasoara aceste spectacole populare, incearca sa efectueze o schimbare de jos in sus. Oricum, cand auzi muzica lui Mozart, inainte de spectacol, ori fugile lui Bach in timpul sau, esti proiectat brusc intr-o lume mai civilizata. In fapt, prin metroul parizian poti auzi instrumentisti de valoare interpretand, pentru un ban european, muzica „grea” la nivelul unor sali celebre de concert.
Aici, scopul nu e acelasi, actorii nu cer bani de la spectatori, palaria sau alt obiect posedand o scobitura, nu sunt plasate in fata lor, pe pardoseala. Poti gandi ca, daca tot auzi prin metrou muzica de Mozart sau muzica de Bach, daca tot vezi pantomima inspirata de un fost elev al lui Marcel Marceau (Mihai Malaimare a petrecut un stagiu de trei luni la scoala acestuia), vei deveni, candva, mai comprehensiv fata de arta in general, cu alte cuvinte mai civilizat. Dar Teatrul Masca nu inseamna doar acest tip de spectacole. Vom reveni cu un interviu cu Mihai Malaimare, ca sa vedeti ce eveniment in viata Bucurestiului este, de fapt, aparitia acestui teatru.
