Revendicarile salariale din partea bugetarilor, cu profesorii in frunte, au ridicat, cel putin indirect, daca nu si direct, problema relatiei dintre cresterea economica si cresterile salariale. Intr-o unitate economica, relatia este nemijlocita: intre cresterea productivitatii muncii si cresterea salariala, firesc fiind ca ultima sa se intreprinda pe baza celei dintai si sa reprezinte doar o parte din aceasta. La nivelul bugetului de stat, din care sunt platite, de pilda, si cadrele didactice, nu exista o masura a productivitatii muncii, astfel incat un reper, chiar daca nu perfect potrivit, il poate constitui cresterea economica pe ansamblul economiei.
Sunt vreo sase ani de cand, consecutiv, in Romania se obtine crestere economica, in total o majorare de aproape 27% in perioada 2001-2004 (probabil vreo 33%, incluzand 2005). O crestere a salariilor reale ale bugetarilor (adica ale lucratorilor platiti de la buget) care sa se situeze in preajma proportiei respective poate aparea justificata, intrucat la o asemenea dimensiune nu ar risca sa fie periclitanta pentru echilibrele economice, avand, in principiu, acoperire in resurse.
Desigur, o crestere a salariilor reale nu poate fi asigurata decat in masura in care cresterile nominale supracompenseaza inflatia. Aceasta din urma a fost in perioada mentionata de 92% (probabil 108%, incluzand 2005). Cresterea salariilor nominale a depasit sensibil inflatia, astfel incat s-a inregistrat o crestere a salariului real. Dar, dupa calcule pe baza datelor statistice, reiese ca aceasta din urma a reprezentat, in perioada 2001-2004, aproape 2/3 din ritmul cresterii economice realizate, semn al unei evolutii sanatoase, in sensul ca doar o parte din cresterea economica a fost preluata de cresterile salariale si ca deci acestea au avut asigurare cu resurse.
Problema este insa ca, intre octombrie 2004 si octombrie 2005, cresterile salariale in sistemul bugetar au fost de 50%, ceea ce, in conditiile inflatiei din intervalul respectiv, inseamna o depasire serioasa a cresterii economice si deci a posibilitatilor in resurse. Trebuie tinut cont ca, in acest rastimp, a intervenit si introducerea cotei unice, multi dintre profesori – e adevarat, nu cei cu salarii mici – obtinand indirect o majorare a castigurilor reale. De altfel, in perioada mentionata, castigurile reale ale cadrelor didactice au sporit cu 40%. Ramane, desigur, insa problema de fond a salariilor mici din invatamant, indeosebi din cel preuniversitar, problema care nu poate fi solutionata doar pe baza si pe masura cresterii economice, ci printr-o decizie politica de reprioritizare bugetara, mai deschis spus – pe seama salariilor din alte sectoare bugetare. Bineinteles, daca o asemenea decizie se va lua.
Asa ca lucrurile sunt destul de incurcate in ce priveste bazele economice ale unor cresteri salariale in invatamant, fiecare parte avand argumentele sale din perspectiva in care priveste lucrurile. Argumentele guvernamentale – carora le-a dat glas si consilierul primului ministru, dl Giovanni Ravasio, fost membru al Comisiei de la Bruxelles, ca n-a vazut alta tara unde sa fi intervenit cresteri salariale atat de mari in ultimii ani ca in Romania – au sustinere nu in general, ci doar pentru cazurile si perioadele in care este vorba de depasiri ale cresterii economice de catre cresterea salariului real. De cealalta parte a baricadei, cererile profesorilor au indrituire doar in masura in care acelasi buget in restriste gaseste resurse pentru castiguri de tip salarial in cazul altor categorii de bugetari, asa cum s-a intamplat pentru mineri, dar nu si in cazul profesorilor.
Unde au dreptate sindicalistii este in legatura cu faptul ca guvernul vrea acum, prin blocarea cresterilor salariale, sa corecteze consecintele introducerii cotei unice, care a facut consumul, indeosebi din import, sa o ia razna. Dar acest fapt nu trebuie cumva interpretat ca, daca respectiva consecinta a cotei unice – anume un deficit extern amplificat – nu ar fi existat, in mod automat ar fi fost posibilitati de cresteri salariale in invatamant. Caci datele corelatiei cu cresterea economica ar fi fost in mare aceleasi cu cele existente. Si este greu de spus daca ar fi posibila si mai ales dezirabila o crestere a salariilor peste cea de 2/3 din cresterea economica, asa cum a fost situatia in 2001-2004.
Probabil nu ar fi nici posibila, nici dezirabila! Si aceasta pur si simplu pentru ca s-ar scapa caii dintr-un motiv foarte nefericit. Fiind intr-o prea mare masura constituita din raportari de cresteri de activitate in intreprinderi (de stat sau private) care nu si-au onorat obligatiile financiare, cresterea economica din Romania in ultimii ani este, in buna masura, una nesanatoasa, mai mult consumatoare decat furnizoare de resurse, si oricum una care nu poate fi decat intr-o anumita proportie sursa reala de cresteri salariale.
Aici se releva un aspect tragic al realitatilor din Romania: o parte (probabil cel mai bine spus disproportionata) din cresterea economica este extrasa fara merit la dispozitia lor de catre cei, nu putini, care nu-si achita obligatiile financiare la adapostul protectiei lor politice sau clientelare. Si sa nu ne miram de faptul, doar la prima vedere curios, ca discrepantele sociale si de bogatie cresc in Romania tocmai in perioadele de crestere economica, si nu de recesiune.
