Pumnul si cartea
Convorbire cu ofiterul de Securitate, colonelul Momai Gheorghe, anchetatorul tatalui meu
Valenii de Munte, august 2005
Deschid reportofonul. Se aud pasi scrasniti, pe cimentul soselei. Apoi batai intr-o poarta de metal. Vocea mea: „Aloo! Alooo!” Un glas de femeie, o vecina de peste drum: „Cine este?” Glasul meu: „Posta! Posta! Am un plic pentru don'colonel! Postaaa” Glasul femeii: „Gheorghita! Vino 'ncoa!” Pasi pe aleea din curte… Glasul meu: „Buna ziua, don' colonel”. „Buna”, vocea colonelului Momai Gheorghe.
Inchid aparatul.
Ploiesti, vara anului 1959.
Iesisem din baraca de lemn in care Tribunalul Militar de la Bucuresti judecase mai multe procese politice. M-am asezat pe o banca alaturi de mama si fratele meu. Asteptam masina-duba in care detinutii urmau sa fie dusi la penitenciar, printre care si tatal meu. Era cald, fierbinte, nu vorbeam intre noi. Deodata, a aparut masina, dar avea geamurile vopsite. Nu am reusit sa vedem nimic. Din ziua aceea nu am avut nici o veste de la el si nu l-am mai vazut timp de patru ani…
In 1958 eram avocat stagiar in Baroul din Ploiesti. Intr-o noapte, am auzit batai in usa. Au intrat trei barbati si i-au spus tatalui meu ca va trebui sa-si pregateasca o valiza pentru a merge cu ei cateva zile. Dupa o perchezitie, in care nu au gasit nimic suspect, l-au luat si l-au urcat intr-o masina. L-am vazut la proces, dupa sase luni de ancheta (30 octombrie 1958 – 18 aprilie 1959). Citisem dosarul, luasem „Note” pentru avocatul Vasile Nistor, care urma sa-l apere. Anchetatorii au fost: locotenent major Momai Gh. si Teodorescu Ioan de la Securitatea din Ploiesti, condusa de colonelul Strul Mauriciu. In sala de judecata erau mai multe persoane: familiile celor care urmau sa fie judecati, activisti, anchetatori in civil, ofiteri… Atmosfera apasatoare, o tacere sumbra si crispata. A intrat in sala completul de judecata format din trei ofiteri. Presedintele era colegul meu de la Facultatea de Drept, Serbanescu Gheorghe, care a refuzat sa-mi intampine privirea. A venit randul procesului tatalui meu. A fost adus in boxa de doi soldati. Nu l-am recunoscut. Era imbracat in obisnuita zeghe vargata. Scheletic, palid, mergea cu greutate, era bolnav TBC. A intors capul spre mine, m-a vazut cu usurinta si mi-a schitat un zambet. In clipa aceea, judecatorul Serbanescu Gh. a intervenit si cu un glas autoritar a spus: „Priviti inainte, spre tribunal”.
Deci, eu pe banca avocatilor, tata in boxa, pe podium un coleg de facultate si alaturi de mine un avocat pledant pe care aveam sa-l gasesc, peste ani, ca informator in dosarul meu de Securitate.
Paris, septembrie 2005.
Pun in functie reportofonul. Se aud pasi pe aleea din curte. Imi amintesc ca am vazut un barbat in varsta – talie mijlocie, pe cap cu o palarie de paie – care se apropia de mine cu pasi rari si banuitori.
– Buna ziua! Stiti cine sunt? Bujor Nedelcovici, fiul lui Grigore Nedelcovici pe care l-ati avut in ancheta la Securitatea din Ploiesti. Cand v-am telefonat n-ati vrut sa ma primiti. Ati spus sa va trimit cartea prin posta. Am insistat, dar… Am venit, totusi! De ce v-a fost teama?!
Se uita la mine pe sub borurile palariei. Ochi albastri, scrutatori, ochi de politist, apoi apleaca fruntea si isi fereste privirea. Nu pare incantat ca ma vede, dar accepta prudent, la panda, gata in orice clipa sa ocoleasca o capcana…
– Dom'ne… Asa cum v-am spus: Si acolo trebuie sa fie cineva si… care n-au fost seriosi, s-a facut niste abuzuri… stie toata lumea…
– Au murit cateva sute de mii de oameni… Nu stiati?
– Da, da… Sa stiti un lucru… Cei care au fost in armata au avut un regim special…
– Care armata?
– Fosta armata…
– In dosar scrie: „fost colonel in armata burgheza”. Deci era un argument pentru un regim sever si o pedeapsa mai aspra, contrar celor spuse de dumneata…
– Dar s-a avut in vedere ca aia nu au fost politicieni…
– Nu! A recunoscut ca a facut parte din Partidul Liberal din Ploiesti si a fost coleg cu Mircea Ionescu-Quintus, care acum este un mare senator.
– Dar dom'ne, n-a facut nimic dupa 23 august si n-a facut parte din organizatii fasciste.
– Da. Dar atunci de ce l-ati ales pe tatal meu dintre prietenii lui, cei cu care se intalnea si pe care i-ati obligat sa fie martorii acuzarii in proces? De ce l-ati ales pe Nedelcovici Grigore, fost colonel in armata burgheza?!
– Nu cunosc amanuntele astea…
– Dumneavoastra i-ati facut perchezitia acasa, i-ati intocmit mandatul de arestare, interogatorii… deci?
– Dar astea s-au facut pe baza unui material facut de cel care l-a avut in supraveghere ani si ani de zile…
– Deci, a fost supravegheat?
– Da! Sigur…
– Si pentru ce a fost supravegheat?
– Pentru ca… dupa cate imi amintesc io, ca n-a facut parte dintr-o organizatie subversiva, astia erau conform articolului 208…
– Tata a fost condamnat conform articolului 209, Cod Penal, pct.2, lit.a, acuzat de infractiunea de uneltire contra ordinei sociale…
– … prin agitatie, discutii d-astea care erau la ordinea zilei.
– Atunci de ce l-ati arestat? Stiti cat a fost condamnat? Opt ani!…
– … dar pedeapsa era de la 5 la 12 ani…
– Vreti sa spuneti ca i-a dat putin? Nu-i asa? I s-a facut o favoare ca a fost condamnat 8 ani? Daca avea 70 de ani si a fost condamnat 8 ani era ca si cum l-ar fi condamnat la moarte!
– Ca ailalti era la 25 de ani… Erau trei litere, a fost la articolul „a”, ca mai retin si io… Asta vreau sa spun, ca cei din armata avea un regim special spre deosebire cu cei care era judecati dupa Codul Justitiei Militare, articolul 193, aici nu mai tin minte litera, cei care erau considerati ca au comis crime impotriva umanitatii facute pe front. La dansu' n-a fost vorba…
– Ei! I-ati facut un serviciu. Insa a facut patru ani si i-au dat drumul…
– In '64, cand i-a eliberat pe toti! – glas multumit, de parca mi-ar fi dat o veste buna.
– Nu! A fost eliberat la 11 aprilie 1962. Stiti de ce l-au eliberat inainte de termen? Era bolnav de inima si TBC, facuse o operatie de toracoplastie, adica ii taiase o jumatate din plamanul stang. Dar nu asta a fost argumentul hotarator, puteau sa-l lase sa moara in puscaria de la Botosani, cum au facut cu altii care erau aruncati in groapa comuna. A trecut prin penitenciarele de la Ploiesti, Galati, Pitesti, Jilava… L-au eliberat pentru ca isi pierduse mintile! Intelegi dumneata, don'colonel? Tatal meu era nebun si nu mai aveau ce sa faca cu un batran nebun de 70 de ani! L-a adus acasa cineva… Il gasise pe strada, nu mai stia adresa, avea biletul de eliberare strans in pumn… il am si acum, il pastrez… Dupa un an de zile a murit, repetand cuvintele: „De bine! De bine”. Bolile de care suferea, tuberculoza, boala de inima, erau atestate de doctorul Ionescu Constantin de la Securitatea din Ploiesti.
– Era dispensarul de pe Soarelui care ingrijea detinutii…
– Dumneavoastra vreti sa ma convingeti ca a fost menajat, ca nu l-au condamnat la 25 de ani si ca in '64 a fost eliberat…
– Nu e vorba d-asta… N-a trecut prin… Dar putea sa fie si mai rau…
– Ce inseamna mai rau? Pentru ce a fost arestat?! Pentru ca a vorbit cu niste prieteni ca avea pensia mica si daca o sa vie un viitor razboi mondial, o sa invinga americanii. Va puteti imagina…
– Asta era pe timpul ala capete de acuzare…
– Dumneavoastra aveti convingerea ca era drept si just ca cineva sa fie arestat, condamnat si sa stea 4 ani in inchisoare pentru ca a spus ca are o pensie mica?! Nu era hot sau criminal… Gandea altfel decat dumneata, adica a comis un „delict de opinie” care in nici o tara civilizata nu se pedepseste cu inchisoare.
– … ce sa spun… hm… d-abea pe urma s-a facut…
– Dar atunci erati convins! Erati convins ca era un dusman al poporului?!
– D-abea pe urma s-a facut discernamant politic in ceea ce priveste infractiunile astea… era dom'ne, pana in '58, octombrie, era dictatura… era consilierii sovietici… care conducea… la nivel de judet…
– Dar noi nu aveam o raspundere? Nu erau numai consilierii sovietici, erau si ofiterii romani. Comandantul Securitatii Judetului Ploiesti, era Strul Mauriciu. Era doctor in drept, profesase avocatura si cunostea mai multe limbi straine… Fusese deportat la Auschwitz si cand a iesit de acolo a fost numit Comandantul Securitatii de la Tg.Mures, apoi Comandantul Securitatii de la Galati. Stiti ce facea la Galati… Lega detinuti cu sarma ghimpata, ii scuipa, ii injura si ii impusca cu mana lui!
– Ei, pe dracu'!
– Imi bazez afirmatia pe un document!
– Da dom'ne, atunci facea asta la Galati, dar la Ploiesti pedepsea ofiterul care batea un detinut politic. Nu vorbesc prostii! Era mai al dracului loctiitoru' lui… aaalllaaa, primul care l-a avut, apoi a plecat la Arad, era locotenent colonel, era o jigodie…
– Si ala batea?…
– Da… Dar si Blidaur Nicolae era folosit la astia, mai fanatici, care erau mai ai dracului, asta era fara Dumnezeu… nu se uita…
– Cum ii batea… Cum ii ancheta?
– Practic se dadea la ei si mai tare, si auzeam si eu pe urma…
– Auzeai tipete?
– Nu se auzea tipete de jos, din arest…Stiu asa, ca se discuta pe urma ca iar l-a mustruluit Strul pe Blidaru care iar s-a infipt in detinuti.
– Bataie ! Foamete! Injuraturi la interogatorii!
– Nu-nu! Era altul care era seful arestului…
– Cum va explicati ca la interogatoriul din 18 decembrie '58, tata a recunoscut faptele pentru care era acuzat, iar in interogatoriul din 19 ianuarie '59 a revenit asupra celor declarate, afirmand ca „a fost bolnav si nu mai stia ce a spus”. Ce inseamna asta pentru dumneata, acum, ca au trecut ani de zile? De ce a recunoscut si la ce regim a fost supus?!
– Nici vorba de presiuni! Nu!
– Vorbeati cu el, asa cum vorbiti acum cu mine?
-Nu vad pentru ca nu am facut asa ceva. Si era interogatoriu luat de mine?
– Da! Semnat de dumneata! A revenit si dumneata ii spuneai „sa fie sincer cu anchetatorul pentru ca nu accepti minciuni”. Daca a fost asa cum spuneti si daca era bolnav, l-ati aratat la medic?
– Nu! Ce sa… Nu-mi aduc aminte.
– V-am adus aici cateva copii din paginile din interogatoriile pe care le-ati luat… Dar este o scuza! Si dumneata mai atingeai…mai bateai!
– Nu-nu!
– Poate l-ai predat lui Blidaru sa-l bata jos, la arest? Dar Teodorescu?
– El nu avea treaba cu ancheta, el a fost…
– Pai cum? L-am vazut in dosar! Facea ancheta cu dumneata! Confruntari cu martorii care erau amenintati, speriati… Cum le spuneati? Ramai fara pensie, iti dau afara copiii din facultate…
– Ei! Nu faceam io treaba asta! Nu adunam eu materialul compromitator!
– Dar luati impreuna interogatorii martorilor! Si ei il acuzau de buna voie pe tata?
– Il lua asta…Teodorescu avea informatii…
– Teodorescu avea informatii si la ancheta?
– La ancheta il intrebam, recunostea – bine, nu recunostea…
– Si ei recunosteau…Ei erau prieteni, erau ofiteri, cum erai dumneata cu Teodorescu. Ei se turnau intre ei… De ce?
– Daca a fost vorba de confruntari, asta inseamna ca au fost adusi martori.
– De ce ? Tata a negat tot timpul, o singura data a recunoscut si atunci a spus ca a fost bolnav. Pe mine ma intereseaza de ce a recunoscut? Aici e toata problema! Vrei? Vrei sa fi sincer cu mine? Am nevoie de lucru asta. Uita-te in ochii mei!
– Adica ce sa fac eu?
– De ce a recunoscut si dupa aceea a negat? Cum s-a intamplat ca un detinut sa recunoasca o fapta si dupa aceea s-o nege?! Hai! Fii pe bune!
– Nu, dom'ne! Eu n-am facut treburile astea! Ti-am spus!
– Da-mi o explicatie!
– Ce explicatie sa dau?…Stiu eu ce momente a avut el cand a zis ca a facut si dupa aia…
– Si erati blanzi, asa, erati blanzi, buni…
– Domne! Nu am batut! Sa fie clar!
– Insa tipatul, injuratura, infometarea…pot fi mai grave decat bataia…
– Aaaa!
– Nu conteaza…Dar jos, la celule, cum dormeau detinutii? Am auzit ca dormeau pe ciment.
– Ei pe dracu, pe ciment?
– Aveau patura?
– Sigur ca da!
– Dar patul era de ciment.
– Da. Era de ciment. Pe toata aripa…
– Si celula 34 in care a fost inchis tatal meu?
– Nu mai stiu…Cele mai nasoale erau alea din spatele cladirii.
– Si ce inseamna nasoale?
– Adica nu prea avea aer.
– Respira sub usa…
– Nu! Avea geam, dar geamul era mic si dupa masa avea… dar ii scotea afara.
– Ii scotea zilnic?
– Depinde cati erau de multi. Curtea era la mijlocul cladirii…
– Iti poti imagina cineva bolnav de plamani care era inchis intr-o celula in care nu avea aer si era obligat sa se lungeasca pe ciment si sa respire pe sub usa?!
– Ei….
– Si ai fost la tribunal? „La Baraci”?
– De regula ma duceam la toti…
– In procesul tatalui meu nu s-a admis nici o proba in aparare: probe cu martori, certificate medicale….Nimic! Doar probele acuzarii, martorii care fusesera dinainte instruiti. Nu m-ai zarit si pe mine? Eram avocat! L-am vazut in zeghe pe taica-meu care era scheletic si judecatorul Serbanescu Gh., coleg cu mine la facultate, i-a interzis sa aiba „ultimul cuvant al inculpatului”. Serbanescu a terminat cariera cu gradul de general, facut pe timpul cand Ionescu-Quintus era Ministru de Justitie.
– Serbanescu? Cel mai cunoscut era unu' Sitaru…
– Si stiti ce s-a intamplat cu mine? Dupa doua saptamani am fost dat afara din baroul de avocati si timp de 12 ani am lucrat la Bicaz, Brasov si Bucuresti, la inceput ca incarcator, cu bratele, cu carca, cum ziceam noi si cu o diploma in buzunar. Asta a fost consecinta ca dumneata l-ai arestat pe tatal meu. El a fost condamnat la puscarie 8 ani, iar eu am fost condamnat in libertate la 12 ani de „reeducare la munca de jos”. Condamnat la mediocritate, la prostie, la idiotizare. Vechiul regim avea nevoie de idioti…
– Noo! N-am facut io asta…
– Ai venit intr-o noapte, ai facut perchezitie, i-ai pus catusele, l-ai urcat intr-o masina si a disparut 4 ani. Nici pachet si nici scrisoare! Iata! Eu vin in plina zi si cu soare pe cer. Iti aduc o carte… Dumneata aveai in maini catusele…eu am in mana o carte! Da, acolo la Bicaz aveam doua cai de ales: bautura si scrisul. Am preferat scrisul. Si iata! Mi-ai facut un mare serviciu, don'colonel! Am devenit scriitor. Daca suntem in 2005 si daca tot ce s-a intamplat atunci era prin '59-60, deci, dupa 45 de ani, eu stau in fata dumitale si iti privesc ochii, adica te vad acum cum te-a vazut tatal meu, timp de sase luni, zi de zi, cand ii luai interogatoriile, cand a fost in ancheta! Si daca eu sunt fiul lui, inseamna ca ai putea sa consideri ca il ai in fata pe colonelul Grigore Nedelcovici care te priveste si te intreaba: „De ce ai facut asta?! De ce m-ai chinuit?!”
– Ei! N-o luati asa.. Nu l-am arestat eu!
– Cum?! Dumneata ai semnat mandatul de arestare si concluziile de invinuire! Negi faptele? Sunt actele la dosar! Si institutia! Securitatea! Acum trebuie sa va asumati raspunderea si vinovatia! Sistemul politic si istoria sunt facute de oameni.
– Sistemul este facut da oameni, da ..lo stiu un lucru, ca nu mi-am batut joc de sufletele oamenilor.
– Aveti constiinta ca tatal meu a fost inchis si condamnat pe nedrept?!
– Dom'ne, nu pot sa spun ca era inchis pe nedrept pentru ca nu eram numai io acolo, era pana la seful ala, de la Directia generala de cercetari penale de la Bucuresti. Astia mergeau pe solutii d-astea si io cum…io cum?
– Deci, pornind de la dumneata si pana la Seful Directiei generale de la Bucuresti sau Ministrul de Interne, nu cumva sunteti toti vinovati?!
– Ei, asa era atunci…
– Dar acum, dupa 50 de ani? Ce zici? Cum te simti dumneata care ai slujit un regim care s-a prabusit ca o gogosa dezumflata, dar care a lasat zeci si sute de mii de victime?! N-ai nici o raspundere?
– Am zis ca s-a facut, dom'ne, si niste greseli, dom'ne, ar nu pot sa analizez fiecare caz in parte si sa-mi aduc aminte cum a fost la ala, cum a fost la altu'.
– V-am adus aici un plic in care am pus o carte scrisa dupa ce am citit dosarul meu in care vorbesc despre istoria Securitatii, despre dumneata si despre ceilalti ofiteri. Am citit si dosarul tatalui meu. Am pus in plic doua fotografii facute la Securitatea din Ploiesti, fata si profil.
– Dumneavoastra traiti cu impresia ca a fost schingiuit, a fost torturat…In nici un caz…
– Nu impresie, certitudine… Faptul ca a stat 6 luni in ancheta imi este suficient… De ce au fost necesare 6 luni? Interogatoriile incepeau la ora 7 si se terminau la ora 14! Deci sapte ore pe zi! Nu trebuia sa fie nici batut, nici injurat, dar dupa 6 luni era un om distrus… Asta nu inseamna ca a fost torturat?
– Intr-adevar, era inchis, era o perioada de…
– Nu mai ajungeati sa-i arestati pe toti, erati aglomerati…si…
– Prin 58-'59… a fost al doilea val si in special pana in '59. Si nu se putea face fata si pana nu venea aia de la Directia generala sa dea apostila pe concluziile de invinuire, asteptam pana venea aia. Lua dosarul, nu eram de capul meu, nu taiam eu si spanzuram…
– Domnule Momai! N-ai avut nici un motiv sa-ti fie frica sa stai de vorba cu mine. O sa ne mai vedem! Cum ti-am spus…ti-am adus o carte scrisa de mine si niste pagini de interogatorii semnate de dumneata…
– Cred ca in plic nu era vreo bomba?!
– Exploda pana acum…
– Dar poate sa explodeze mai tarziu. Hm!
– Plicurile cu bombe erau trimsie de Securitate la Paris… pentru disidentii pe care ati vrut sa-i omorati…Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma…
– A! Era aia cu Plesita…E agatat, acum e in ancheta…
– Agentii erau trimisi cu bombe si seringi cu otrava pe care urma s-o puna in pahare… Ati fost maestri, specialisti, don'colonel!
– La Ploiesti eu am fost un simplu executant, pana in '69, cand am fost transferat la cadre si am stat pana in '90, pana in iulie. Acolo a fost alta treaba.
– Ati fost avansat ca un cadru de nadejde. Daca ati devenit sef de cadre nu erati un simplu executant! Aveati avantaje, salarii bune, case confortabile, concedii in sanatorii elegante si rezervate numai cadrelor… Dar cand ati imbracat haina de ofiter nu v-ati gandit ca o sa deveniti un vanator de oameni nevinovati? Si acum, nu trebuie sa raspundeti pentru toate abuzurile si crimele comise?
– Ei! Lasati… La inceput a fost Teohari, apoi Draghici, l-am prins pe Teohari putin, apoi am plecat in armata, am stat acolo, apoi am facut scoala de ofiteri, si in '50, in primavara, am devenit ofiter.
– Ofiter de Securitate! La Ploiesti erati locotenent major si ati terminat cu gradul de colonel.
– Da!
– Bravo! Ati facut cariera frumoasa, don'colonel! Si mi-ati spus la telefon ca celalalt anchetator, Teodorescu, a murit? Voiam sa stau de vorba si cu el…
– Dupa ce am vorbit la telefon, m-am dus la Ploiesti, la policlinica noastra si m-am intalnit cu rezervistii astia, m-am intalnit cu colonelu' Istrate, cu Topoliu, si zice ca ma Gogule, asa imi zice, Teodorescu s-a „pitit”! Adica a murit. E de vreo patru ani. N-a mai venit pe la Asociatie…
– Aveti policlinica speciala, aveti asociatii, pensii mari, o duceti bine, don'colonel! Inainte va era bine, acum va este foarte bine… Au plecat ai nostri, au venit ai nostri. Nici o vinovatie, nici o raspundere! Ce sa mai vorbesc despre drept, adevar, justitie…
– Ei! N-o luati chiar asa…
– Bine! La revedere, don'colonel si o sa ne mai intalnim… Va asigur!
Oare Raul este banal?
Banal = comun, curent, nesemnificativ, fara originalitate, ordinar, cliseu, schema, o simpla rotita intr-un sistem.
Platon era de parere: „Nimeni nu este rau intentionat”, adica cel care produce raul are o justificare mentala si morala: un interes, o cauza de aparat, o ideologie de conservat, o religie de propagat, un Dumnezeu care ii justifica orice actiune, etc.
Hannah Arendt, care a asistat la procesul lui Eichmann la Ierusalim in 1961, si a scris „Eichmann la Ierusalim. Un raport asupra banalitatii raului”, era de parere ca natura raului nu este rautatea, nici stupiditatea, ci un fel de prostie: absenta puterii de a judeca. Sa luam „cazul Momai” si sa vedem daca se incadreaza in aceste notiuni.
Faptul ca de la inceput s-a aparat, pretinzand ca fostii militari erau mai bine tratati, este o evidenta minciuna: un ofiter de cariera simboliza Monarhia, raul absolut. Dar simplul fapt ca s-a gandit „cum” sa minta, inseamna ca si-a pregatit o strategie si avea reprezentarea ca ceva nu este in ordine in pozitia lui actuala. S-a aparat, deci ii era frica. Refuzul de a ma intalni, ma face sa cred ca era stingherit sa dea ochii cu fiul celui pe care l-a anchetat timp de 6 luni si apoi a fost condamnat. Mai mult, mi-a spus sa-i trimit cartea prin posta, deci era ferm hotarat sa nu ma intalneasca. Cand m-a vazut in curte si i-am spus cine sunt, si-a ascuns ochii sub borul palariei. Nu cumva pierduse siguranta ofiterului de Securitate si acum se simtea incoltit si intr-o situatie stingheritoare? In convorbirea avuta la telefon, am subliniat ca sunt avocat, deci poate sa se astepte la o eventuala amenintare si un viitor proces.
Apararea a fost clasica: nu depindea de mine, altul batea, erau cei de la Directia generala de la Bucuresti, putea sa primeasca o pedeapsa de 25 de ani, nu l-am torturat, am fost un simplu executant… Oare se poate sustine ca Momai este o bruta stupida sau nu gandeste? Nu este un prost! Este siret, animal de prada, dar… Gandeste in felul de a gandi al unui ofiter care servea un regim pe care il sustinea si a dovedit ca avea discernamant si puterea de a judeca pentru ca a fost promovat la serviciul de cadre si avansat la gradul de colonel. Evident, nu gandea in sensul ca nu medita din punctul de vedere al celui din fata lui, dar gandea sa apere interesele celor care i-au dat hainele de ofiter de Securitate. Recunostea ca s-au facut greseli si uneori se mai batea, dar era o acceptare formala, inselatoare, pentru a-si justifica credibilitatea. Nu ma asteptam ca va regreta sau se va scuza. „Cainta este pentru copii si sfinti”, spunea un filosof.
Pastrand proportiile, Eichmann a recunoscut toate incriminarile aduse, nu a contrazis victimele si a vorbit despre fapte pe care numai el le cunostea. Nu era un prost, dar perimetrul initiativei era limitat de instructiunile pe care le primea de la superiori si pe care le respecta cu sentimentul datoriei de militar. In schimb, colonelul Momai nu a recunoscut aproape nimic sau prea putin, a folosit strategia simularii si a disimularii, a vorbit despre amanunte care nu ii implicau o raspundere personala. Mereu celalalt era vinovat…
Intrebarea esentiala: colonelul Momai, ofiterul de Securitate, a actionat avand discernamantul si constiinta faptelor savarsite? Da! A avut putere de judecata cand a afirmat ca tatal meu nu a fost inchis pe nedrept si implicit a recunoscut ca era vinovat. El actiona alaturi de ceilalti ofiteri in grup, in haita si in serviciul sistemului. Constiinta ii era justificata, deoarece era in slujba unui scop onest, legal si apara interesele statului comunist.
Pentru a evita concluziile, dar nu problema esentiala, putem spune ca Raul nu este banal si nici stupid. Un regim despotic si totalitar poate naste monstri cu ochi albastri si purtand o palarie de paie pe cap, fara sa aiba reprezentarea dezumanizarii in care au cazut, dar cu constiinta ca indeplinise un rol si un scop partinic.
Si in fond, care este ultima explicatie ca am vrut sa-l intalnesc pe ofiterul de Securitate care l-a anchetat pe tatal meu? Am dorit sa-l privesc in ochi si sa-l vad in carne si oase pe cel care l-a vazut tatal meu in fiecare zi, vreme de sase luni. Tot timpul cat am stat de vorba cu el, eu eram tatal meu si parca ii spuneam ca nu a reusit sa-l chinuiasca si sa-l omoare. Nici pe el si nici pe mine. Ceva ramane din suferinta si uneori poate sa se intruchipeze in altcineva sau poate in fiul celui ucis, care sa-i aminteasca… sa le aminteasca si celorlalti…
