Pe ușa din dos a Academiei

Există pe lumea aceasta instituții laice care sunt înconjurate de un nimb sacral misterios. Partea de basorelief este una seducătoare și impunătoare, în spatele zidurilor domnește discreția absolută. O instituție de acest gen este Academia Română, despre care ne-am obișnuit să aflăm doar adevăruri oficiale. Până și la Vatican s-a mai tras prelata de pe unii dintre marii prelați, surprinși în scandaluri sexuale sau de corupție.

Academicianul Eugen Mihăescu, mare grafician și talentat condei, ne-a dezvăluit recent câteva dintre dedesubturile îmbâcsite ale interiorului academic. Schița atmosferei academice te duce cu gândul la figurile din filmul  marelui regizor John Huston, ”Onoarea familiei Prizzi”, cu nu mai puțin marele Jack Nicholson. Acolo îi vedem pe octogenarii și nonagenarii din Cosa Nostra cum stau doar în penumbra birourilor, noduroși, gâjâiți, repetând întruna ca niște ramoliți vanitoși formule ca ”onoare”, ”respect”. Îi vezi cum emană prin toate ridurile distincție pură, de ai senzația că te afli la o academie iezuită.

Dincoace, în academia mioritică, găsim tot o atmosferă demnă de „pivnițele Vaticanului”.  În acest sens, una dintre informațiile din interior o privește pe o autoare, care a forțat fără succes ușa din spate pentru intrarea în Academie.     

Unul dintre cele mai deplorabile fenomene culturale este cel al parazitismului pe lângă marii autorii. Precum păduchele care suge sângele elefantului, la fel există și o specie de intelectuali sterili care trăiesc din cadavrele unor mari figuri culturale. E valabil și pentru cei care o țin într-un elogiu continuu, dar si pentru cei ahtiați după sacrilegiu. E și cazul numitei Marta Petreu, care de la stadiul de profesoară de cartier, înainte de 89, a devenit după revoluție un cadru universitar de nădejde și  o prolifică autoare de cărți de istorie culturală, care nu spun nimic nou, dar fac oarece vâlvă având în vedere sensibilitatea temelor și numele  atractive ale personalităților vizate.

Din păcate, un mai slab istoric hermeneut al generației 27` nici că se putea găsi, având în vedere simplitatea abordării și clișeele ideologico – politice prin care autoarea vrea să ne arate că e o vajnică apărătoare a abordărilor corecte politic.

Marea țintă a soroșistilor progresiști e legendarul profesor Nae Ionescu, despre care un liberal de tradiție, nu de tranziție, ca Alexandru Paleologu, spunea că la ora aceea ”era una dintre cele mai mari inteligențe din Europa”.

Marta Petreu l-a ”apostrofat” pe marele profesor de metafizică, reciclând  acuzația de plagiat, pe baza unor speculații și a unor decontextualizări, ca apoi să se simtă furată de Alexandra Lavastine, de fapt o colegă de-a ei în demolarea mitului generației 27`. În paranteză fie spus, Lavastine e fosta soție al lui Emil Hurezeanu, un disident perestroikist bine fezandat prin cotloanele tranziției. Nu în ultimul rând, revista literară ”Apostrof”, condusă de ”apocaliptica” Marta Petreu, plasa pe frontispiciu subvenția soroșistă la sfârșitul anilor 90`.

O replică foarte bună la răstălmăcirile tendențioase și superficiale ale Martei Petreu a venit din partea profesorului Liviu Bordaș, universitar titrat internațional, în volumul ”Apașul metafizic și paznicii filozofiei” apărut la editura Humanitas. Din păcate, cartea n-a fost promovată. Titlul, deși are calitate literară, nu a fost unul prea inspirat pentru o lucrare cu caracter polemic. Putem avea suspiciuni rezonabile legate de motivele nepromovării, având în vedere că și editura Humanitas a dat și dă tot ce trebuie dat cezarului progresist în forme mai mult sau mai puțin subtile.

Un exemplu recent de slugărnicie subtilă a avut loc cu prilejul reeditării serie de autor Cioran, cu ocazia celor 110 ani de la nașterea sa. Au apărut toate volumele sale, mai puțin ”Istorie și Utopie”, unul dintre cele mai interesante eseuri ale sale. Într-un capitol al eseului său, Cioran vorbește despre vitalismul imperial rusesc. Scrierea sa de la acel moment era marcată inevitabil de realitățile istorice care reliefau cuprinderea imensă a Imperiului Sovietic la sfârșitul anilor 50`. Nu găsim însă un elogiu adus Rusiei, paradoxalul Cioran pendulează între fascinația oripilată în fața monstruozității imperiale și dezgustul indulgent pentru civilizația epilată și neutră de tip helvetic. Suficient ca acest text să poată fi catalogat drept propagandă rusească de către politrucii fără discernământ ai acestui context belicos. Motiv pentru care volumul lui  Cioran mai are de așteptat, un nu se știe ce fel de deznodământ.

Pe lângă o bună corectare a puzzle-ului hermeneutic rezolvat greșit de către veleitara academiciană, autorul scoate la lumină și relațiile politico – oculte care au propulsat-o în carieră, dar și lacunele grave profesionale pentru cineva cu pretenții înalt academice, nestăpânirea celor două mari limbi ale filozofiei, greaca veche și germana.        

Acuzele politice pe care le aduce distinsa politrukă culturală de la Cluj, vârfurilor generației interbelice, nu ies din linia clișeelor. Practic nu e niciun aport propriu si nicio descoperire senzațională. Cel mult niște afirmații lansate peste balta gândirii, de genul, intelectualii din perioada interbelică sunt mai de acuzat decât cei din anii 50`, pentru că ei puteau alege ”Democrația”. Dacă dictatorul mafiot și criminal, Carol al II-lea, a asigurat un climat democratic, atunci vorbim și de o proastă cunoaștere a perioadei. Și nu e vorba doar de dictatura regală din 1938, aceea a fost doar o oficializare, toată perioada a stat sub semnul autoritarismului, a ticăloșiei și a crimei de stat. E adevărat că și legionarii aveau crima politică drept ultim răspuns. Cele două forțe s-au meritat din acest punct de vedere, niciuna cochetând cu democrația. Anii 30` sunt orice, numai democrație reală nu.

Cartea despre Cioran și-a intitulat-o tendențios agravant, ”Un trecut deocheat”, de a-i putea crede că numele filozofului din Rășinari apare și la procesul de la Nurnberg. Apoi, pentru a nu-și pune în cap pe toți fanii lui Cioran, distinsa preacademiciană e atinsă de vanitatea mărturisirilor inocente și ne asigură pe toți că filozoful mansardei era sincer în tot ce scria și că n-avea nicio doză de cabotinism. Acest fapt este infirmat de toți cei care l-au cunoscut mai bine pe filozof, spre deosebire de doamna în cauză care nu l-a cunoscut, dar știe ea mai bine.

Marta Petreu are doar un talent comun și atât, ea nu este Marguerite Yourcenar, prima femeie primită în Academia Franceză și o prozatoarea de excepție. 

De regulă pe ușa din dos se efectuează ieșirile de urgență, dar iată că sunt forțate și intrările de urgență. Din fericire, tot pe ușa din dos mai ies la lumină și adevăruri despre intrigile iezuitice ale unor capete care vor să intre cu forța sub streașina coroanei academice.