Un grup de punkeria creat un spaţiu mustind de idei subversive din cărţi anarhiste. Iniţiativele constructive vizează educarea copiilor săraci care locuiesc în casele din jur.
Când am întrebat unde e strada Bogdan Vodă nr. 9, nişte tineri ţigani ne-au zâmbit fericiţi, într-un fel complice: „A, casa de rockeri! E mai la stânga…”. Am descoperit „casa de rockeri”, într-o curte răcoroasă, sub forma unui imobil transformat în bibliotecă. Un hol, două camere, multe cărţi şi reviste, o seamă de fanzine (reviste în număr limitat, unele făcute la imprimantă) şi câteva fotolii îmbietoare. Într-una din camere, un grup de copii „au treabă”. Sunt foarte serioşi pentru că au de colorat sau de decupat ceva important, iar unul dintre ei caută insistent, cu limba scoasă în colţul gurii, ceva pe internet. Nu sunt decât cinci, unul cam de 4 ani pe care aud că-l strigă Ştefan o fetiţă fâşneaţă cu ochii râzând. Ştefan este atenţionat de sora lui că a apărut pisica. Puştiul zvâcneşte să prindă puiul de pisică, care nu se grăbeşte să fugă… Un cap brun, imens, se ridică alene de sub o masă din curte. Nu e grav, e doar Ronin, câinele amstaff al gazdei, care verifică dacă totul e în regulă. Copiii ne ignoră total.
Copiii se simt liberi
Majoritatea copiilor sunt din familiile de romi din cartier şi nu au calculator acasă. Se simt liberi, nimeni nu-i întreabă nimic, deşi noii prieteni, „rockerii”, sunt discret tot timpul cu ochii pe ei. Una dintre gazde, Rareş, se minunează că nici un părinte nu a bătut încă la poartă să se intereseze ce fac odraslele lor acolo. „Oare ştiu că sunt aici?” Cum a pornit totul? Un mic grup de tineri, foşti punkeri o bună parte din ei, au pus pe picioare un centru cultural interactiv pe care l-au numit Bibliotecă Alternativă, unde din când în când cărţile lor alese pe sprânceană fac pretextul unor dezbateri pe teme sociale. Volumele din bibliotecă sunt aduse de fiecare din biblioteca personală. La sediu i-am găsit pe Dalila Militaru, Marina Sideraş şi Rareş Cartianu, trei din duzina de iniţiatori ai bibliotecii şi ai atelierelor ce se organizează aici. Au povestit că demersul, inaugurat încă din martie, a fost înfiinţat ca bază de discuţie pentru iniţierea unei posibile schimbări sociale. Îşi asumă însă selecţia cărţilor şi a publicaţiilor, iar cei care doresc să organizeze aici un atelier trebuie să abordeze teme care se potrivesc principiilor lor.
„Critică ceva înregimentat”
Proiectul este autonom, nonprofit, se bazează pe contribuţia voluntară şi pe donaţii, tocmai pentru a-şi păstra independenţa. Biblioteca este extrem de interesantă. Sunt peste 350 de cărţi şi 300 de reviste/broşuri/fanzine care au călătorit din mână în mână până au ajuns aici. „Sunt cărţi care fac o critică şi o opoziţie la ceva dat şi înregimentat”, explică Dalila. Oricine le poate împrumuta gratuit, în sistemul clasic al unei biblioteci, pe termen de două săptămâni. Cei care uită şi depăşesc termenul sunt sunaţi telefonic sau atenţionaţi pe e-mail.
„Totul a pornit dintr-o nevoie de comunicare. Cei care venim aici avem afinităţi comune, vin cei care ne cunosc ideile şi cei care ştiu că acest spaţiu este o zonă alternativă”, punctează Dalila. Nu sunt acceptate idei sau atitudini opresive şi de autoritate (rasiste, sexiste, homofobe, xenofobe etc.). În fiecare seară de miercuri se fac proiecţii cu documentare sau filme de artă, iar în prima sâmbătă din fiecare lună se organizează un freeshop, poate cel mai popular eveniment, unde vin foarte mulţi oameni, nu numai din anturajul lor obişnuit, dar şi din cartier. Schimbul de obiecte este prolific. Se gândesc că ar trebui mărită secţiunea pentru copii, deocamdată destul de subţire. Ideea le-a venit de când copiii din cartier sunt o prezenţă cotidiană în bibliotecă şi în curtea ei. Când am ieşit din bibliotecă, unul dintre puşti privea fascinat un scurt speach al lui Obama postat pe youtube.
Punk constructiv şi burghez
O prietenă franţuzoaică mi-a spus despre această locaţie că e „unul din puţinele locuri de stânga de Bucureşti, un fel de squat de punkeri”. Casa, renovată şi corectă, respira un aer de prosperitate recentă, contrastând cu decreptitudinea şi mizeria caselor desfundate din jur; ai fi zis că punkerii şi anarhiştii stau în acestea din urmă. Nici înăuntru nu am găsit izul „trashy”, sordid, pe care îl aşteptam la un cuib de anarhişti radicali: camerele erau de asemenea refăcute, cu pereţi gletuiţi, faianţă şi gresie pe jos. Când mi-am exprimat cu voce tare dezamăgirea, amica mi-a explicat că arată ca un squat berlinez. „Dar România nu e Germania, ce acolo e prag de sărăcie aici e lux; prin urmare, un squat românesc de punkeri nu poate arăta la fel de prosper ca unul berlinez”, m-am îndoit. „E unul din puţinele locuri cool din Bucureşti, e bine că există”, a întărit, explicându-mi că aici se strânge noua inteligentsie anarhisto-stângistă.
În seara când m-am dus urma să fie proiectat un documentar. Nu-mi amintesc cum se chema, ştiu însă că m-am plictisit copios: nu doar că părea făcut pe genunchi, ci era şi extrem de static, vorbind despre o formaţie de afro-punk, compusă din băieţi şi fete de culoare. Nu erau obişnuiţii şmecheraşi de cartier, ci genul de student american din zona umanioarelor. Protagoniştii au debitat conştiincios platitudine destupată după platitudine destupată, mă rog, discursul democratic corect. Inteligentsia a rămas la sfârşit pentru discuţii; s-a vorbit despre hrana vegană, ce s-ar mai putea face cu copiii bieţilor romi care stau în vecinătate şi Cici, o cunoştinţă comună a trei oameni care s-au cunoscut atunci. „Ok, stânga voastră o văd. Dar unde-s punkul şi anarhismul?”, am întrebat la sfârşit. „Unde-s subversiunea şi agresivitatea?”. Am plecat cu o senzaţie vagă de ţeapă, de punk constructiv şi burghez.
