N-am vazut de mult miracole. De fapt, niciodata. Ele se intimpla incetisor, Vin cu pasi de fetru, nu pac-pac. Insa, cateodata, televiziunile prezinta miracole in direct sau inregistrate si au grija sa le anunte din timp.
Daca, in general, pentru impliniri semnificative trebuie sa astepti chiar si o viata, uneori degeaba, televiziunea are puterea de a-ti oferi miracole intr-un timp dinainte anuntat, la pret de rabat. Dumnezeu cu agenda, asta e televiziunea, cu agenda la vedere. Ea modifica duratele lucrurilor in functie de impactul acestora din urma asupra noastra.
De pilda, atunci cind politistii il snopeau pe unul din clanul Preda de se cocosau ecranele de plans, imaginile, putine, se derulau in bucla, o data si-nc-o data, si mai o data, pana ajungeai sa inveti pe dinafara detaliile anatomice ale victimei, sa stii dinainte inspre ce parte a mutrei va zbura pumnul, pana ce toata emotia de la inceput, daca va fi fost, se va fi transformat intr-un sictir noroios. Ceea ce in realitate dura un minut, la Realitatea TV se lungea ca un refren de manea… hai sa vi se faca teama si sila… hai, vi s-a facut… hai, mai o gura, inca una, mai incape, las’ ca stiu eu.
Pe de alta parte iapa jigarita nu se preschimba in frumoasa frumoaselor numa’ cu vreo doua-trei operatii estetice, niste ajustari de piele, o tara de liposuctie si niste lifting la vesmantul epidermic intrat la apa. Unii cred ca daca la cele de mai sus se adauga si machiaj din plin, un pic de vopsea de par, o taietura cool la freza, o rochie de gala si sandale cu tocu-ngust si catarama subtire, gata minunea, uite schimbarea la fata.
La "Frumusete pe muchie de cutit", Victor Slav incearca sa ne convinga de urmatoarea dialectica: unu, omul imbatraneste, se urateste, cam asta-i soarta naturala; doi, exista televiziunea care poate interveni. Televiziunea e astazi un fel de transcendenta-n imanenta, o retea de duh, de apa vie si o colectie de colaci de salvare care functioneaza atata vreme cat cineva se uita la victima aleasa pentru a fi miluita. Televiziunea e substitutul gratiei divine de altadata.
Daca esti somer, pe Antena 1, poti deveni bancher, vin Tociu si Palade, direct de la teleeurobingoul de pe vremea Daciei Solenza sa-ti indrepte un pic destinul ca pe-un cui gata sa iasa. Ei, asta cu imbogatitul am inteles-o. E limpede: daca un milion de oameni platesc cate un leu, unul singur poate linistit lua 100.000, iar cu ceilalti platesti productia show-ului, basca profitul la care de fapt voiai sa ajungi. Am inteles si chestia cu caritatea. Adica iei bani pentru ca cinci milioane de prosti se uita la tine in fiecare saptamana, cumpara samponul la care faci reclama, dupa care, cand te-ai ajuns in felul asta, te apuci sa mai dai inapoi din ei. Sau: colaborezi cu reviste care fac reclama la masini, iti cumperi si tu – sau primesti – dupa care iti spui, hopa, e prea mult, ce facem noi aici, poluam lumea, gaurim stratul, incalzim critic atmosfera, nu-i bine, hai sa ne cumparam o bicicleta, si fabricile de biciclete trebuie sa traiasca cumva. Avertizam lumea: hoooo, gata, ajunge cu poluarea, lasati-va masinile pe trotuar, luptati pentru un oras verde. Verde. Verde de Paris?
