La „Street Delivery”, pe durata unui weekend, strada Arthur Verona e închisă maşinilor şi „redată pietonilor”, tinerilor cu preocupări artistice sau activiste. La una dintre ediţiile festivalului am văzut un filmuleţ american cu oraşe ecocicliste: Berlin, Amsterdam, parcă Washington şi, cu siguranţă, Bogota, capitala Columbiei. Afară, am văzut un panou ecociclist, în care apăreau aceleaşi capitale, minus Bogota. De ce? E simplu, Columbia e o ţară săracă, nu dă bine. Stângismul cool din Bucureşti refuză comparaţiile cu ţările sărace sau emergente, aflate pe acelaşi nivel de dezvoltare cu noi; oglinzile aurite şi mincinoase sunt net preferate. Îmi aduc aminte că în euforia de dinaintea crizei genul ăsta de discurs narcisist şi autoflatant era insuportabil de prezent: Bucureştiul a fost botezat „Noul Berlin”, clubberii noştri erau chiar mai bine îmbrăcaţi decât ai lor, pe scena electro bucureşteană se ascultau aceiaşi DJ ca la „Londra Paris New York”. E simptomatic că stânga urbană nu are un discurs prin care să-şi asume condiţia de estic sau, dacă nu, identitatea regională, a vecinătăţilor. Chiar dacă „termenul de Est al Europei este ambiguu şi în mai multe sensuri depăşit” (Sten Berglund), un discurs care să dea seama de diferenţele şi afinităţile cu vecinii e mai credibil decât bovarismele care compară Bucureştiul cu Tokyo. Un discurs „localist” e mai mult decât necesar, chiar şi numai pentru a afla cum au depăşit alţii dificultăţi similare sau unde ne plasăm pe o scară a dezvoltării în zonă. Însă mi-e teamă că, atunci când o să apară, comparaţiile nu o să se facă cu Sofia, Istanbul sau Chişinău, ci cu Budapesta sau Praga. E în firea (românească şi complexată) a lucrurilor.
