Tinerii arabi nu-şi permit să se căsătorească, susţine un studiu sociologic lansat recent de consilierul prezidenţial Sebastian Lăzăroiu, care crede că revoluţiile din lumea arabă îşi au originea în fenomenul „aglomeraţiei de mirese pe piaţă„.
Articolul mi-a amintit de o recentă discuţie pe care am avut-o la Cairo cu un prieten egiptean, care mi-a povestit, pe scurt, un episod aspru pe care l-a trăit când era student. A cunoscut o colegă la facultate de care s-a îndrăgostit. Au ieşit o vreme împreună şi, după un timp, fata l-a invitat la ea acasă să-i cunoască parinţii. În timpul mesei tânărul a fost chestionat în sistemul binecunoscut şi în România, „ai un job stabil, eşti mulţumit de el (în traducere – cât câştigi), ce fac părinţii tăi etc.” Doar că în lumea islamică părinţii fetei merg puţin mai departe cu întrebările.
– Ai casă?, l-au lovit ei în moalele capului.
– Nu, a răspuns el.
– Aur ai? a venit a doua întrebare.
– Nu.
-Atunci ce cauţă aici?
Se pare că aşa este obiceiul şi tânărul pretendent nu a fost atât de umilit pe cât ar fi fost un omolog de-al lui în România. Şi-a strâns lucrurile şi a plecat, fără prea multe resentimente, şi a fost obligat să nu mai iasă cu fata care-i plăcea. Imaginaţi-vă cât de umilitor ar fi la noi ca parinţii unei fete să-şi întrebe viitorul ginere dacă are Mercedes.
Laura Sitaru, expert în civilizaţia arabo-islamică, spune că primul pas pe care trebuie să îl facă un pretendent este un cadou ce constă în trei brăţări din aur sau alt metal preţios, pe care fata le va purta toată viaţa. Apoi, bărbatul trebuie să facă dovada că deţine o locuinţă şi că are o anumită sumă de bani pusă deoparte, în funcţie de familia din care provine.
Când am vizitat piramidele, un negustor respectabil mi-a spus sigur pe el că „în orice societate, fata alege întotdeauna bărbatul, nu invers„. Îl alege dacă el corespunde din toate punctele de vedere, inclusiv cele materiale, mi-a zis negustorul. Eu i-am replicat că mai degrabă părinţii fetei aleg, însă el a părut să nu fie de acord.
Hassan, un egiptean rezident în România, mi-a spus că în oraşele mari, precum Cairo şi Alexandria, condiţiile materiale în cadrul unei căsătorii nu mai contează atât de mult şi rămâne ca familiile să se înţeleagă între ele.
„Acum se pune accentul mai mult pe educaţie şi dacă băiatul are serviciu, dacă e serios. Obiceiul cu aurul şi casa se păstrează mai mult în zonele rurale”, spune Hassan.
În societatea iraniană se întâmplă un fenomen asemănător. Un băiat şi o fată pot forma un cuplu neoficial timp de maxim trei luni. După această perioadă, el trebuie să o ceară în căsătorie cam în aceleaşi condiţii. Abia după ce am aflat asta am înţeles de ce se mirau oamenii pe stradă când le răspundeam că am 30 de ani şi nu sunt însurat. În multe societăţi islamice întrebările de tipul cât câştigi, ce meserie ai sau eşti căsătorit sunt foarte obişnuite, nicidecum tabu, cum se întâmplă în Occident.
Nu sunt convins că domnul Lăzăroiu are perfectă dreptate. Revoluţiile din lumea arabă au fost rodul nemulţumirilor sociale, provenite în mare măsură de explozia demografică a ultimelor decenii şi de imposibilitatea generării unui număr suficient de locuri de muncă rezonabil plătite. Lor li s-au adăugat umilinţele din beciurile poliţiei, abuzurile, tortura instituţionalizată de regimuri frauduloase, dar şi faptul că oamenii nu mai aveau încredere în liderii lor autoritari şi depăşiţi de vremuri.
