Într-o grădină elegantă de vară, un DJ pus pe şotii se distra pe acordurile din filmul „Veronica”, printre obiecte de sfârşit de secol XX: patine cu rotile, televizorul alb-negru cu milieu din macrame, magnetofonul Kashtan sau viniluri.
Vă puteţi imagina pe Irina Margareta Nistor într-o ţinută hippy, cu o rochie înflorată sau cu un poncho viu colorat, plimbân-du-se la malul mării? Posesoarea uneia dintre cele mai cunoscute voci în „iepoca de aur” a făcut-o şi pe asta.
Micul ei secret a fost dezvăluit pe terasa elegantă a Grădinii Ordinului Arhitecţilor din centrul Bucureştiului. Aici s-a deschis cutia cu poveşti scrise de tot felul de invitaţi, amintiri în obiecte şi „simţăminte” de pe vremea când copiii ştiau de un „iubit conducător”. Consignaţia 7080 conţine o colecţie de obiecte personale şi texte scrise de expozanţi, toate fascinante, fiecare stârnind nostalgie din vremea când „Cireşarii” şi „Toate pânzele sus” făceau „legea” din faţa televizorului alb-negru, iar deschiderea unei sticle de Pepsi era un privilegiu greu de atins. Pepsi Cola devenise un fel de marfă de schimb, aşa cum erau ţigările străine sau pachetul de cafea, iar salamul de Sibiu odată cumpărat era păstrat de familie pentru evenimentele majore de peste an.
Pe panourile de marmură rară sau de granit sunt expuse amintirile unor vedete, cum este discul original cu muzica filmului „Maria Mirabela” pe care tronează semnăturile lui Ion Popescu Gopo şi a Andei Călugăreanu. Ca un făcut, în acest timp DJ-ul schimbă repertoriul, trecând pe cel al lui Mihai Constantiniu şi pune celebra melodie: „Maria Mirabelaaaa, doi crini cu ochi de poveşti/Sub cerul ca umbrela, alături de prieteni, ce bine e să trăieşti…”. Medeea Marinescu, actriţa care a interpretat-o pe curioasa Maria Mirabela, a spus şi ea prezent, împreună cu fiul ei de cinci ani.
Apoi se văd patinele cu rotile ale Gianinei Corondan, o umbrelă englezească adusă de un unchi din străinătate, un livret militar „de pe vremea când şi fetele făceau armata” şi multe altele. Grădina este „împodobită” de televizorul cu macrame pe care stă peştele de sticlă, de un manechin ce poartă costumaţia Oanei Sârbu de la Festivalul Mamaia ’86, când a câştigat Premiul Tinereţii, despre care a povestit că este „o rochiţă brodată de bunica mea, care era croitoreasă la o casă de modă franţuzească, e realizată dintr-un material natural, 100% din bumbac. Am păstrat şi rochiţa de la Steaua fără nume sau alte ţinute care îmi sunt dragi”.
Se mai vede un Kashtan – câte petreceri o fi animat bătrânul magnetofon! -, un radio vechi la care se prindea Europa Liberă, casete video din colecţia personală a Vioricăi Bucur – v-o amintiţi desigur ca prezentatoare a Galei Desenului Animat -, patine pentru gheaţă, un disc de vinil rar, al trupei Queen, îm-prumutat de la scriitorul Radu Paraschivescu, şi multe alte obiecte. Ai senzaţia că toţi au căutat prin poduri sau casele de la ţară ale bunicilor unde şi-au redescoperit oracolele, fotogra-fiile, jucăriile, cărţile.
Muzica se vindea ilegal
Radu Paraschivescu îşi aminteşte că albumul „A day at the Races” a celor de la Queen: „A fost al treilea meu disc de vinil, cumpărat în 1981 dintr-o «piaţă» clandestină din centrul Ti-mi-şoarei. În fiecare duminică dimi-neaţă, în parcul Clinicilor Mari, iubitorii de rock, pop şi progresiv tranzacţionau – ilegal, fireşte – discuri produse preponderent în ceea ce era pe atunci Iugoslavia. Miliţia apărea ritualic pentru împrăştierea comercianţilor, dar imediat după raid se producea regruparea. Acolo, în parcul Clinicilor Mari, am cumpărat pe rupte Pink Floyd şi Mike Oldfield, Asia şi Yes, Genesis şi Supertramp, Alan Parsons Project şi Journey, plus alte zeci şi zeci de discuri.
Criticul de film, Irina-Margareta Nistor, povesteşte despre al ei poncho că regretă vremurile „în care un poncho îl puteai face doar din frotir (un fel de prosop ceva mai fin), cu nişte ciucuri ingenioşi, împletiţi de o bunică pricepută, deşi chimistă, după un model copiat din revista italienească NoiDonne, una cu articole cu conotaţii clar de stânga, ignorate total de cititoare”, „când ajunsese până la noi stilul hippy, căutai flori cu orice preţ şi eventual o geantă cu mărgele, viu colorată, venită de la o mătuşă din Spania, când încă nu era moda cu căpşunile”. Iar despre fusta lungă, „purtată la pseudo-balul de absolvire a liceului” spune că a fost adusă de mama ei „din Africa neagră, tocmai din Tanzania”. Însă în 1976, „Ceauşescu tocmai ce interzisese şi asemenea întâlniri, aşa încât după ce ne-am văzut în holul şcolii, am mers, câţiva dintre noi, în Herăstrău, în ilegalitate, de unde băieţii ne-au furat trandafiri şi am băut o sticlă de Pepsi. Apropo: Se-curitatea folosea Pepsi ca să-şi atragă simpatia copiilor aleşi ca să dea flori „Iubiţilor Con-ducători” şi care erau ţinuţi câteva zile într-un fel de cantonament cu răsfăţuri”, îşi mai aminteşte Irina Nistor.
Invitaţii expoziţiei „Pepsi-Cola. Şi ieri. Şi azi”, serviţi din plin cu licoarea maronie, bere şi cu „bucate” realizate din reţete ale bucătăriei moderne, priveau nostalgic, cu o oarecare invidie că nu le-a venit lor ideea să-şi aducă un mileu sau perechea de role, ori vreo praştie din copilăria senină de acum 30-40 de ani. Organizatorii au povestit că inclusiv pozele din campanie aparţin unor oameni simpli care şi-au trimis fotografiile dintr-o perioadă fericită pentru ei, chiar dacă pe atunci se circula mai mult pe jos, maşinile aveau voie pe şosea numai în anumite duminici (datate cu soţ/fără soţ), petrecerile se numeau „ceaiuri”, fetele erau invitate la un suc în parc, iar atmosfera se întreţinea la o chitară rece.
Bruiajul la radio
„În cortul de pe plajă, pe lângă salamul de Sibiu cu greu achiziţionat, de obicei cu o pilă şi multe cozi, străjuia şi un radio Mamaia, pe baterii, la care se asculta ziua Radio Vacanţa, iar seara interzisa Europă Liberă, dându-se încet când se auzea jingle-ul postului, ca să nu se facă arestări în masă. Acasă, se cumpărase special un ditamai aparatul Rossini, cât un televizor cu tub catodic, tot pentru a se urmări cu nesaţ, cât mai bine, Radio Europa Liberă, cu strălucita şi încurajatoarea «Actualitate românească», ori bancurile inegalabile ale lui Mircea Crişan, sau Vocea Americii, care erau, invariabil, bruiate, dar învăţasem să tragem cu urechea, printre frânturi şi pârâieli”, mărturiseşte Irina Margareta Nistor (foto stânga), critic de film.
