O ploaie măruntă biciuie parbrizul Mitsubishiului Pajero vopsit în culori de camuflaj, iar înăuntru Robert Plant a ajuns deja la punctul culminant din Stairway to heaven: „And as we wind up down the road, our shadows taller than our souls …”. Sunt pe drum între Berdyans'koe și Shirokine spre ultimul post al armatei ucrainiene înante de zona ocupată de DNR iar șoferul, și el în haine de camuflaj ca și mașina, pare că vrea să îmi dea senzația unei curse de formula 1, doar că noroiul sau iarba umedă ne fac să alunecăm și să ieșim des de pe drumul improvizat.
Shirokine e un orășel situat între dealuri, valea care îl străbate de la nord la sud prelungindu-se până aproape de Donetk și constituind linia de demarcație între Ucraina și republica secesionistă Donetk. Dacă separatiștii cuceresc Shirokine drumul e liber spre Mariupol, terenul fiind plat, fără obstacole naturale și ușor de cucerit. Mariupol e important nu numai pentru poziția sa strategică atât ca legătură terestră între Crimea și Rusia, cât și ca port, ci și pentru cele două combinate metalurgice Azovstal și Ilyich, proprietate a miliardarului Rinat Ahmetov.
Armata ucraineană, în speță cele cinci grupări staționate lângă Shirokine, și separatiștii schimbă din când în când focuri de artilerie și mortare de pe dealuri, din când în când lupte de stradă având loc chiar în centrul orașului. Ziua precedentă, James Pow, șeful echipei de monitorizare OSCE, aprecia că, după rapoartele echipelor de monitorizare care examinează zilnic respectarea armistițiului, în jur de 60% din oraș este distrus, din cei 1500 locuitori doar aproximativ 60 de familii rămânând în Shirokine.
Comandantul batalionului Donetk, cunoscut sub numele de ”Gala”, se plângea cu o zi înainte că echipa OSCE cunoscută de el cuprinde doi ruși, doi bieloruși și un scandinav nevorbitor de rusă, și că nu-și poate imagina cum rapoartele ar putea fi obiective.
Ajungem la postul cel mai avansat al armatei ucrainiene după câteva pauze în care șoferul nostru schimbă mesaje prin walkie-talkie și suntem întâmpinați de câțiva soldați din care unul mă abordează în engleză. „I like speaking English”, îmi spune cu mândrie și mă însoțește pe scara interioară care duce spre acoperișul plat al clădirii. "Ai grijă. Nu te arăta prea aproape de margine și nu rămâne mult timp acolo. Au lunetiști care pot trage în orice clipă”. Rămîn doar un minut în care fac câteva poze și arunc o privire asupra orășelului peste care e așternută o liniște pe care nimeni nu o crede permanentă. De altfel, în ziua următoare un vehicul al armatei ucrainiene a explodat deasupra unei mine, doi soldați fiind uciși. În ziua precedentă, aflat pe un deal în Mariupol, lângă noua catedrală cu numele Arhangelului Mihail, auzeam bubuitul tirurilor de artilerie.
Un etaj mai jos sunt invitat să arunc o privire asupra unui mortar neexplodat. La parter, nu departe de carcasa calcinată a unui automobil, văd un semn de umor macabru - o momâie cu tubul central al unui obuz alături, șezând pe un scaun lângă un zid.
Fotografiez în ploaie și noroi și-l întreb pe șofer, care în același timp e și șoferul și bodyguardul comandantului batalionului 37, dacă-l pot fotografia și pe el. "Bineînțeles, sunt doar și pe Facebook", îmi răspunde cu un zâmbet.
Încercam să ne întoarcem, însă roțile mașinii se învârtesc în gol în noroiul din ce în ce mai fluid și avem nevoie de aproape 10 minute pentru a găsi un drum de ieșire. La întoarcere observ că Berdianskoe, satul aflat la doi pași de Shirokine, e în continuare locuit în pofida pericolului invaziei separatiștilor.
Comandantul batalionului 37 mă așteaptă și mă întreabă dacă e totul în regulă. Îl întreb cum e cu ajutorul pe care speră să-l primească din străinătate și-mi răspunde că nu e vorba neapărat de arme letale, ci mai curând de aparate de transmisie, mijloace de transport gen (Land Rover) Defender. "De fapt voi aveți în România mult echipament rămas din perioada Tratatului de la Varșovia. N-ați putea să ne dați echipamente de care oricum nu mai aveți nevoie?"
Sunt doleanțe ceva mai modeste față de cele ale comandantului batalionului "Donbass", pentru care prima prioritate o constituiau rachetele antitanc "Javelin".
E de fapt și ceea ce o echipă condusă de fostul comandant NATO Wesley Clark observa luna trecută, că forțele ucrainiene se descurcă bine în fața secesionistilor pro-ruși, nefiind însă pe măsura unităților rusești și a armamentului lor avansat. În principal se sublinia lipsa de armament anti-tank și de echipament de comunicație care nu poate fi bruiat. Soluția minimă recomandată de Wesley Clark era că SUA să anunțe că o nouă ofensivă a separatiștilor va avea ca efect livrarea imediată a armelor defensive menționate.
În Mariupol, atmosfera e calmă însă destule clădiri au pictate săgeți arătând către adăposturile subterane, iar multe case au ferestrele traversate de bandă adezivă. Din discuțiile avute cu locuitorii reiese că toți își doresc ca războiul să fie evitat. "Vrem doar să avem un serviciu și să câștigăm un salariu pentru a ne întreține", mi se repetă aproape identic. Semnele sunt însă că ofensiva separatiștilor va continua și atunci occidentul va fi pus în față unei noi linii roșii.
Cum se vor comporta atunci oare politicienii occidentali? Greu de ghicit. Cu un Obama ezitant în a lua decizii și cu o Merkel care afirmă deschis că nu există o soluție militară pentru conflictul ucrainean și în plus cu pericolul unei crize euro cauzate de posibilul faliment al Greciei e greu de întrevăzut o soluție pozitivă pentru Ucraina. În același timp însă nu se poate vorbi de un succes al Rusiei. Chiar dacă Rusia reușește să înghețe conflictul ori, mai mult, să integreze provinciile Donetk și Lugansk după exemplul Crimeei, va avea ca vecină o Ucraina inamică și integrată pe o orbită cert occidentală și în plus va trebui să sufere sancțiuni pe o perioadă de timp suficient de lungă. Greu de găsit un câștigător în conflictul de față …