Astfel poate fi definită localitatea gorjeană Piscuri. Pentru că nu acceptă să reunțe la pământul lor, în favoarea Colectivei, țăranii se organizează într-o mică armată și ajung, în 1950, la confruntare directă cu regimul. Este una dintre lecțiile pe care elevii de la Colegiul Național "Spiru Haret" din Târgu Jiu le învață. Aici se aplică, de 15 ani încoace, o programă școlară dedicată istoriei comunismului din țara noastră.
Acestea sunt faptele care s-au petrecut în anul 1950, în satul Piscuri din județul Gorj. Oamenii de aici s-au constituit într-o armată ad-hoc și au opus rezistență în fața colectivizării. O mică localitate, cu vreo 600 de suflete, într-o vale străjuită de dealuri. Așa ar trebui să vă imaginați peisajul, aici, în jumătatea sudică a Gorjului. Un drum destul de greoi șerpuiește spre această cetate construită de natură. Se spune despre oamenii de aici că sunt urmași ai unei vechi contopiri între localnici și ardelenii care s-au refugiat cu sute de ani în urmă în partea asta de țară, din cauza opresiunilor religioase. Ce a rezultat este caracterul dârz al piscurenilor. Alții ar spune că felul lor de-a se purta vine și din ariditatea plaiurilor pe care-și duc viața, natura obligându-i în fiecare zi să reziste în fața vicisitudinilor, iarna prea frig, vara secetă, fără ca pământul să le dea recolte îmbelșugate. Trebuie să muncești de zece ori mai mult, în comparație cu alții, ca să ai o pâine pe masă. Oamenii s-au lipit totuși de locurile acestea, după împroprietărirea din 1864, iar biserica pe care au construit-o în 1877, trainică și azi, dovedește continuitatea obștii.
Primarul, capul răscoalei
Ce te faci însă atunci când vine năpasta peste tine? Așa cum s-a întâmplat când au ajuns comuniștii la putere. Trebuia să renunți la pământul tău, în numele proprietății colective, a noilor gospodării agricole. Mai trebuie spus un lucru, apropo de politică. Se știe că, la alegerile din 1946, oamenii din satul acesta au votat, în proporție covârșitoare, cu partidele istorice, nicidecum cu comuniștii. Era aici un primar liberal, Grigore Bratu. Un element important este că primarul îl avea ca ginere pe Ștefan Cincă, ofițer format ca atare atât în România, la Făgăraș, cât și în Germania. La data la care se întâmplă evenimentele din Piscuri, ofițerul se afla în această localitate, într-o scurtă vacanță, împreună cu soția și cei doi copii. Pe atunci, era comandant al unei unități de grăniceri, la frontiera cu Iugoslavia. Autoritățile comuniste începuseră, după 1948, înlăturarea primarilor din perioada interbelicăcu, pe Grigore Bratu neputând totuși să-l dea jos, foarte popular în satul lui.
Obligativitatea cotelor
Tensiunea crește în 1949, când într-o localitate din apropiere de Piscuri, la Plopșoru, ia naștere gospodăria agricolă. Este momentul în care primarul Grigore Bratu cheamă la sfat suflarea satului. Oamenii sunt nemulțumiți mai ales că își văd deja proprietatea ciuntită, după ce pământurile lor din localitatea Sărdănești sunt luate cu japca în noua colectivă. Se decide ca satul să-și formeze un grup de oameni care să se ocupe, în principal, de paza recoltei. Exista pericolul ca activiștii să confiște tot, în numele cotelor pe care țăranii erau obligați să le dea la stat. Cotele acestea erau impuse celor care nu intrau în gospodăriile agricole. Apare în acest sens un decret, în 1949, în care se arată că, dacă nu dădeai cota, erai pasibil de închisoare de până la 12 ani sau de muncă silnică între cinci și 15 ani ori de amendă între 10.000 și 100.000 de lei. O altă măsură se ia în 1950, când este înființat Comitetul de stat pentru colectarea produselor agricole. Noile regulamente arată că țăranul nu avea voie să culeagă recolta de pe câmp, înainte ca un funcționar să vină și să facă proces-verbal, să vadă ce cantitate vei obține. Și apoi trebuia să dai tot la stat. Când țăranii întreabă "noi cu ce mai rămânem?", după ce treierau grâul, activiștii le râd în nas, "cu paiele". Tocmai de-asta în satul Piscuri se organizează paza câmpului, și mai ales a perimetrului unde se găsea batoza care treiera grâul.
Sărăcie extremă
Comuniștii încearcă de câteva ori să vină în sat, în speranța că vor convinge lumea ce bine e la Colectivă. De fiecare dată, primarul și oamenii lui de încredere, ca un fel de gardă locală, le ies în cale și-i gonesc. Au fost chiar și cazuri în care activiștii o iau la sănătoasa, după ce primesc câteva peste ceafă. Un om care a participat la răscoala din Piscuri, Petre Cincă, a lăsat în urma sa o descriere a motivelor pecntru care oamenii n-au mai răbdat. Din cauza cotelor, țăranii erau amenințați cu sărăcia extremă. Pe lângă toate astea, mai erau și abuzurile slugilor regimului. Comuniștii găsiseră cozi de topor în fiecare sat, bețivi sau hoți, pe care-i puseseră în funcții-cheie, în structura locală. Aceștia își băteau joc de țărănime.
Mișcare de strategie
Lucrurile se precipită începând din 13 iulie 1950, când primarul Grigore Bratu află că în satul lui va sosi în curând o delegație de partid, însoțită de securiști, ca să le ia recolta. Comuniștii găsesc de cuviință ca tocmai într-o zi de sărbătoare, de Sfântul Ilie, să facă treaba asta. Micul grup roșu e format din 20 de activiști și securiști, toți îmbrăcați în civil, conduși de șeful Securității din Gorj. Se dă alarma în sat, și pe dată vreo 200 de bărbați ies la drumul mare, înarmați cu topoare, securi, furci, bâte. Există informații, totuși incerte, că ar fi avut și arme. Deplasarea se face în coloană, spre nordul satului, pentru a le ieși în cale invadatorilor. Cele două tabere se întâlnesc într-o loc în care drumul este sugrumat de două dealuri. Activiștii și securiștii se deplasaseră până aici în mai multe mașini. Au coborât, înaintând spre țărani. Militarii trag un foc de avertisment. Este momentul în care din rândul țăranilor pornesc, tot în mod organizat, două grupuri, mai mici. Acestea dau ocol grupului roșu, pe flancuri, în așa fel încât cad în spatele securiștilor, acum înconjurați. Grupurile ajunse în spatele dușmanului răstoarnă mașinile. Unul dintre militari deshide focul și-l nimerește pe un răsculat, Ion Bubuioc. Atunci țăranii pornesc atacul. Confruntarea se lasă cu vărsare de sânge și în rândul comuniștilor, șeful Securității din Gorj fiind ucis.
Stare de asediu
Satul devine zonă de război, a doua zi fiind înconjurat de puternice forțe ale Securității. Soldații sapă tranșee în jurul localității. O adevărată stare de asediu, pentru că nimeni nu are voie să intre acolo, dar nici să iasă din acel loc. Nici măcar animalele nu mai pot fi duse la păscut pe dealurile din împrejurimi. Capii revoltei vor fi în curând arestați, iar primarul Grigore Bratu condamnat la moarte și executat. Se mai știe că în sat își face apariția chiar ministrul de Interne de la acea dată, Teohari Georgescu, existând ideea ca întreaga localitate să fie rasă de pe fața pământului. Mai mulți țărani sunt duși într-un fost conac din apropiere și bătuți cu sălbăticie. Un om născut aici, Vasile Cârstea, își amintește că la acea dată era militar în termen la Jimbolia. Primise câteva zile libere și a vrut să se ducă acasă, la soție și copii, dar comandantul îl întoarce din drum, în ultimul moment, spunându-i că satul lui s-a răsculat și a fost ocupat de armată. Omul va ajunge acasă abia peste trei luni. Chiar și atunci găsește patrule în jurul localității, fiind legitimat și pus să explice motivul pentru care se găsea în această zonă.
Greva foamei
Cât privește ginerele primarului din Piscuri, ofițerul Ștefan Cincă, se știe că unul dintre securiști a vrut să-i smulgă epoleții. Ofițerul ripostează, amenințând că-l va împușca. Ștefan refuză să predea pistolul pe care-l purta, ca ofițer. O va face abia când e dus la garnizoana din Târgu Jiu, după care e închis. Cere insistent să fie judecat, ba chiar ajunge la greva foamei. Nu va exista niciodată un proces, pentru că nu s-a demonstrat implicarea sa directă în răscoală. Este trimis pentru doi ani la canalul Dunăre-Marea Neagră, apoi trecut în rezervă. Rămâne, împreună cu familia lui, în satul socrului său.
Au preferat moartea, în locul colectivizării
De atunci, de la răscoala din 1950, satul Piscuri va fi marcat în mod special pe harta României comuniste. Nu numai în privința familiilor care, pentru mulți ani, au plâns după cei aruncați în închisori. Mai mult, dacă spuneai că ești născut în satul acesta, nu aveai nicio șansă să fii promovat în ierarhia județeană sau națională. Dar nici piscurenii nu s-au lăsat înduplecați, chiar dacă încercarea de colectivizare a fost reluată în 1960. Activiștilor și milițienilor le era în continuare frică să vină aici, de pildă cu ocazia scrutinului electoral. Au fost momente cu adevărat tragice, țăranii dovedind că preferă moartea, în locul colectivizării. Așa cum s-a întâmplat cu Marin Piscureanu, care s-a spânzurat în propria-i casă, atunci când a văzut că la poarta sa venise comisia care să-l înscrie cu forța în colectiv. Alt om, pe numele său Petre Uță, s-a dus în fața comisiei și, pentru a evita să semneze înscrierea, și-a scos cuțitul de la brâu și singur și-a tăiat gâtul.
Lecții despre adevărata istorie
Există o școală unde elevii învață despre răscoala țăranilor din Piscuri. Dar pentru asta a trebuit să merg până la Târgu Jiu. L-am întâlnit pe profesorul de istorie Gheorghe Gorun, având în același timp și titlul de doctor, în specialitatea sa. Este director al primei școli publice din Gorj, înființată în 1832, în ziua de azi cu titulatura de Colegiul Național "Spiru Haret". L-am întrebat pe interlocutorul meu ce este istoria. Mi-a răspuns că nu există o istorie, ci istorii. Pentru că fiecare comunitate are povestea ei. Așa cum este satul Piscuri. Omul acesta a conceput două programe școlare, din categoria celor opționale, care sunt aplicate, de 15 ani încoace, în liceul pe care-l conduce din 1998. Unul dintre programe se numește "Istoria comunismului în România", al doilea fiind dedicat "controverselor din istoria recentă a României", cu referire la evenimente mult mai apropiate de noi, precum Revoluția din 1989 sau mineriadele. La începutul fiecărui curs, elevii din clasele superioare, adică cele de-a XI-a și de-a XII-a, sunt întrebați, în legătură cu istoria comunismului românesc, ce părere au ei despre acea orânduire socială, așa cum a fost aplicată la noi. O bună parte dintre ei, relatează profesorul Gorun, au o părere mai degrabă idilică despre comunism, probabil din ceea ce li se povestise în familie, de la vecini sau alte cunoștințe. Născuți după anul 1990, copiii aceștia știu, între altele, că pe vremea comunismului aveai asigurate casa și serviciul. Ei mai primesc un chestionar, după finalizarea acestui tip de programă școlară. De data asta, răspunsurile sună cu totul altfel. "Elevii au descoperit adevărata față a comunismului", arată dascălul.
Cercetare la firul ierbii
A mers acolo, pe teren, în satul Piscuri, la finele anilor '90, stând de vorbă cu localnicii. Mai trăiau unii dintre cei care trecuseră prin momentele cumplite ale anilor '50. Dar i-a cunoscut și pe urmașii acelor eroi, care știau de la părinții și bunicii lor ce s-a întâmplat. Profesorul este adeptul ideii că istoria nu trebuie să se bazeze doar pe documente, ci și pe relatările oamenilor, pentru ei sunt posesorii unor informații extrem de prețioase. "Eu cred că istoria orală nu intră neapărat în coliziune cu cea reflectată de documente", consideră Gheorghe Gorun. Și-a extins cercetările și asupra altor evenimente care, împreună, construiesc un tablou general despre rezistența gorjenilor la comunism. Așa cum a fost revolta minerilor din Motru, în 1981, și răscoala țărănească din Ungureni-Văgiulești. Se adaugă destinele crunte ale unor intelectuali gorjeni, aruncați în închisoare din aberante motive. Un exemplu concludent este al celui care a fost profesorul Ion Manolescu. "A fost profesorul meu de Istorie, în clasele a X-a și a XI-a. Am fost elevul lui preferat. Mă numea copilul lui spiritual", sună cuvintele încărcate de emoție ale istoricului. Toate acestea se regăsesc în ampla lucrare de Doctorat a profesorului Gheorghe Gorun, sugestiv intitulată "Rezistența anticomunistă în județul Gorj reflectată în mentalul colectiv". Anul viitor se va retrage la pensie, după o carieră didactică începută în 1970. Convins că tot ce a început, în privința modului în care este precedată istoria în această școală, va continua.
