Curs valutar: €4.6321 $3.9175 £5.2408

O poveste de Hollywood din Canada. Mama a emigrat după Mineriadă, fiica ne duce la Olimpiadă

Luciana și Amanda Stan sunt două românce extraordinare, care trăiesc la Toronto, în Canada. Luciana are o poveste de film hollywoodian. Fiica sa, Amanda, are profilul unei mari campioane. Împeună fac o echipă formidabilă.

Share

Grigore Cartianu 0 comentarii

02.03.2017 - 19:43

Luciana și Amanda Stan sunt două românce extraordinare, care trăiesc la Toronto, în Canada. Luciana are o poveste de film hollywoodian. Fiica sa, Amanda, are profilul unei mari campioane. Împeună fac o echipă formidabilă.

Luciana Stan a emigrat în 1990, ajungând în Canada după o escală de trei ani în Suedia. Amanda Winona Stan s-a născut în 2001, la Toronto, dar vorbește foarte bine românește și ne reprezintă țara în marile concursuri de patinaj artistic, pe banii mamei sale.

Așa începe o poveste despre ambiție, pasiune, muncă, talent și un strop de patriotism. Dar dintr-ăla pur, adevărat, nu vorbăria goală a politicienilor.

„Am plecat pentru o -săptămână și m-am întors după 7 ani!“

Luciana Stan: „Am plecat în 1990, imediat după Mineriada din 13-15 iunie. Am suferit o mare dezamăgire, pentru că speram la schimbări mai mari, îmi doream o Românie care să se desprindă mai repede de comunism și să evolueze spre democrație. Mi-am făcut multe vise pe timpul manifestației din Piața Universității, dar FSN-ul ne-a adus minerii, i-a instigat să ne bată. Personal, nu am luat nicio bâtă pe spinare, dar am văzut ce au pățit alții. Eu am scăpat cu fuga, m-am ascuns.

Atunci mi-am pierdut orice speranță în țara asta. Am zis: gata, nu mai suport! Îmi amintesc cum spuneam noi atunci, câtă candoare aveam: «Noi venim cu o floare, voi cu bâte și topoare». Din păcate, au învins bâtele și topoarele. Mă dezamăgise și rezultatul alegerilor din 20 mai 1990, când am votat cu Radu Câmpeanu, mai candida și Ion Rațiu, dar a câștigat Ion Iliescu cu peste 80%.

Eu aveam o situație bună: lucram la Radio, la econo-mic-contabilitate, eram și studentă la ASE. Dar am hotărât să plec. A fost și inconștiența tinereții. Mulți prieteni mi-au spus: «Unde te duci tu? Ce lași și unde pleci? Ești inconștientă!»

Eram cu un prieten. Le-am spus părinților că plecăm într-o vacanță și ne întoarcem peste o săptămână. Eu m-am întors după șapte ani, în 1997!“

Vânzătoare, contabilă, medic

Luciana continuă să foreze în amintirile aspre ale anilor ’90, când totul se colora în nuanțe sumbre, iar România părea o țară a pierzaniei.
„Am plecat ilegal în Suedia, unde am stat trei ani. Aflasem că în Suedia se poate ajunge mai ușor, alte țări erau mult mai închise. Am mers cu trenul până în Germania, iar de acolo am trecut cu feribotul în Suedia. Nu a fost deloc ușor. Ne-au dat locuință, ceva bani de buzunar, dar nu aveam voie să lucrăm.

Din Suedia am aplicat pentru Canada, care accepta emigranți pe baza unui program. La aplicație aveam de ales între Montreal și Toronto. La Montreal, în statul Quebec, era obligatorie cunoașterea limbii franceze; or, eu nu o știam. De aceea am ales Toronto, statul Ontario, unde se vorbește engleza. Am așteptat trei ani până când mi-a venit acceptul pentru Canada. I-am povestit Amandei toate astea, o fascinează, îmi spune să scriu o carte. Și poate că o voi scrie într-o bună zi…

Primii ani în Canada au fost grei, cu multe griji și multe spaime. Am căutat de lucru, aveam nevoie de bani, aș fi lucrat orice. Nu conta că aveam ASE-ul, prima dată am lucrat într-un magazin de pie-lărie, ca vânzătoare. Apoi am găsit un job în contabilitate. Dar eu de mică, în România, mi-am dorit foarte mult să fiu doctor. Am vrut să fac Medicina, dar n-a fost să fie. În Canada am devenit din ce în ce mai fascinată de medicina alternativă. Am studiat în paralel medicina alternativă, iar după câțiva ani mi-am deschis propriul cabinet. Asta practic și în prezent: osteopatie, homeopatie, tratamente de energie… Din fericire, lucrurile au mers bine, am o bună reputație, oamenii au încredere în mine, îmi fac meseria cu pasiune“.

Primul concurs, prima medalie de aur

Luciana Stan vorbește despre întâlnirea fiicei sale cu patinajul. Cum s-a întâmplat? Când? De ce patinaj și nu alt sport?

„Amanda a început să patineze de la patru ani și jumătate. Totul are legătură cu faptul că patinajul a fost o mare iubire a mea, în România anilor ’70, dar nu am avut mari posibilități de antrenament. Când Amanda era încă micuță, i-am pasat ei această pasiune a mea pentru patinaj. Am zis: hai să încercăm, poate se prinde ceva.

Până atunci mai încercasem și altceva cu ea – și înot, și balet –, dar nu-i plăcea sub nicio formă. S-a dus de două-trei ori și a renunțat. În schimb, întâlnirea cu patinajul a fost ceva special pentru ea. I-a plăcut de la început, mergea la antrenamente cu tragere de inimă. Decisivă a fost prima competiție, la șase ani, la Scarborough, în Toronto. Amanda a câștigat acel concurs zonal, la care au participat zeci de copii. A luat medalia de aur, era în al nouălea cer“.

Amanda retrăiește acele prime emoții: „Câștigasem primul meu concurs, eram fascinată. Mi-a dat mare încredere, am prins curaj să merg mai departe. Apoi am început să particip la competiții în mod regulat“.

Magnetul Olimpiadei

Anii au trecut, Amanda devenea tot mai dezinvoltă pe gheață, se profila o carieră internațională, dar pentru mama sa a apărut o nouă dilemă: Canada sau România?

Luciana Stan: „Amanda fusese selecționată să reprezinte Canada la concursuri internaționale, făcea parte din echipa de elită a Canadei. Dar eu, cu suflet de român, m-am gândit că România n-a fost prezentă niciodată la Olimpiadă în concursul feminin de patinaj artistic. Fetele au mai ajuns la campionatele mondiale, europene, dar niciodată la Olimpiadă. În concursul olimpic au ajuns doar băieții. M-am consultat cu Amanda, ne-am gândit că ar fi extraordinar: dacă ar reuși, ar scrie istorie!

Am contactat federația de patinaj din România, să vedem dacă sunt interesați. Au zis OK, dar să ne rezolvăm situația cu federația canadiană. N-a fost ușor, pentru că Amanda reprezentase Canada, era legată prin regulament de Canada. A fost eliberată de federația canadiană, apoi verificată și acceptată de Federația Internațională de Patinaj. Abia după aceea a putut să reprezinte România într-un concurs internațional, desfășurat la Brașov, în 2013 – Crystal Skate“.

După Taiwan, ținta e Coreea de Sud

Dublă vicecampioană națională, Amanda Stan tocmai s-a întors de la Erzurum, din Turcia, unde a ocupat locul 9 la Festivalul Olimpic al Tineretului European (ediția de iarnă). La programul scurt, Amanda a fost chiar mai sus, pe locul 7. Sunt performanțe cu care România nu prea se întâlnește în patinajul artistic. În acest weekend, Amanda participă la campionatul național de juniori, iar luna viitoare va reprezenta România la Campionatul Mondial de juniori de la Taipei (Taiwan).

„După Taipei, voi concura la multe competiții de seniori, voi încerca să strâng puncte ca să mă calific la Olimpiada din 2018, de la Pyeongchang (Coreea de Sud)“, spune Amanda.

Mama sa, Luciana, o completează: „Amanda e printre cele mai tinere aspirante la un loc pe tabloul olimpic, regulamentul permite ca de la 15 ani să concurezi și la seniori. Va fi o concurență dură, dar așa se călește oțelul!“

Dacă va ajunge la Pyeongchang, Amanda ar fi printre cele mai tinere participante, la 17 ani. Își face socoteala: următoarele Olimpiade o vor găsi la 21, 25 și eventual 29 de ani, pentru acestea își face planuri.

Antrenori ruși de mare valoare

Discuția alunecă și spre costurile acestui hobby devenit performanță. Când e vorba de bani, Amanda face pasul înapoi (o piruetă elegantă, în care se simte recunoștința) și îi cedează „microfonul“ mamei sale.

Luciana Stan: „Patinajul e un sport costisitor. Este enorm de scump! Aceasta este dificultatea cea mai mare pe care trebuie s-o învingem. Trebuie să plătim costumele, patinele, accesul la patinoar, antrenorii, biletele de avion peste ocean, -cazarea la hotel… Eu o însoțesc pe Amanda peste tot, pentru că este încă minoră. Îi plătesc antrenamentele de la 4 ani și jumătate. La început erau două antrenamente pe săptămână, dar acum se antrenează șase zile din șapte – trei ore pe gheață, două ore în afara gheții. Costurile fiind mari, căutăm sponsori peste tot – și în Canada, și în România –, dar până acum n-am avut noroc. Cine știe, poate în viitorul apropiat… Ne-ar prinde bine un sprijin pentru a face față cheltuielilor. N-aș vrea ca, din motive financiare, să-i răpesc Amandei șansa de a reprezenta România și – de ce nu? – de a deveni o mare campioană“.
Amanda are doi antrenori, ambii ruși: Andrei Berezințev și Inga Zusev. „Au o școală de patinaj la Toronto, sunt extraordinar de buni. De când am mutat-o pe Amanda la ei, a progresat fantastic. Andrei l-a antrenat și pe francezul Brian Joubert, multiplu campion euro-pean. La coregrafie lucrăm cu o bulgăroaică, Vera“.

Și când vine vorba de modele din lumea patinajului, Amanda pomenește o rusoaică: Evghenia Medvedeva. Dar și o italiancă ajunsă la 30 de ani: Carolina Kostner. -Două campioane ale eleganței pe gheață.

Pictează și vinde tablouri

Amanda este un copil extrem de ocupat. Are noroc că patinoarul și școala se află aproape de casă, în Aurora (Great Toronto Area). „De la școală la patinoar fac cinci minute pe jos. O zi, pentru mine, arată așa: dimineața merg la școală, urmează trei ore pe gheață, la patinoar, revin la școală pentru o oră, apoi din nou la patinoar, pentru două ore de pregătire în afara gheții, la partea artistică, de dansuri. Seara ajung acasă frântă, dar tot îmi fac timp și pentru pictură, mă relaxează lucrul cu pensula“. 

Cinci ore pe zi la patinoar, șase zile din șapte, pentru două minute și jumătate la concurs (programul scurt). Sau pentru trei minute și jumătate (programul lung). Minutele în care se concentrează munca titanică de la antrenamente și ambițiile uriașe de a deveni o vedetă mondială.

Da, Amanda pictează. Și o face cu mare talent. Luciana oferă detalii, cu mândrie maternă: „În puținul timp liber pe care-l are, Amanda pictează, își vinde tablourile în Canada. Încearcă să contribuie și ea cât poate la costurile enorme pentru patinaj“.

Ce pictează Amanda? „Mai ales peisaje și flori, dar și portrete. Am făcut niște expoziții cu profesoara mea de artă. Am și un website, amandastan.com, unde pot fi comandate tablouri“.

Patinaj, pictură, arhitectură

Amanda a devenit un harnic pasager transatlantic. „Fac antrenamentele în Canada, iar la concursuri vin în Europa. E greu, pentru că trebuie să mă adaptez mereu la fusul orar“. Luciana, atentă și protectoare: „Plus că mai sunt și problemele pubertății“.

Hai să pun și o întrebare prostească: „Amanda, nu ți-e teamă că poți să cazi, la piruetele acelea amețitoare?“ „Nu! Mi-e teamă doar să nu «cad» în clasament! Vreau să fac exercițiul cât mai bine, să iau o notă cât mai mare“.

E înscrisă la un liceu deschis sportivilor de performanță. O parte din cursuri le face la școală, iar pe celelalte le face online. Teste și examene trebuie să dea ca toți ceilalți elevi, dar la cursuri găsește multă înțelegere. Doar așa poate să lipsească multe săptămâni, pentru a participa la concursuri.
Ce va face în viitor: patinaj sau pictură? „Acum, patinajul e pe primul loc. Când voi încheia cariera de patinatoare, voi merge spre arhitectură și voi continua să pictez“.

Profesoara de română: bunica

Ca și mama sa, Amanda are dublă cetățenie – canadiană și română. Vorbește bine limba română, deși a trăit doar în Canada. „Vorbesc română acasă, cu mama și cu bunica. Bunica nu știe prea bine engleza, și atunci, ca să ne putem înțelege, vorbesc eu româna cu ea. A fost o șansă pentru mine, altfel cu mama aș fi vorbit, poate, mai mult în engleză“.

Amanda concurează pentru România, cântă imnul României, dar nu se vede mutându-se definitiv la București. „Eu simt că sunt în egală măsură canadiancă și româncă. În Canada m-am născut și trăiesc, România e patria părinților mei. Cred că sunt norocoasă să am două patrii“.

Mama sa, în schimb, recunoaște uneori griul de care a fugit în urmă cu 27 de ani. „Când revin la București, mă deranjează dezorganizarea și mitocănia. În Canada, totul e stabilit foarte clar, cu o lună înainte, nimic nu este lăsat la voia întâmplării. În România se face multă improvizație. În privința mitocăniei, a bădărăniei, vă povestesc o mică întâmplare din aceste zile. Mergeam cu viteză legală în trafic, iar cel din spatele nostru claxona nervos, apoi ne-a depășit și s-a plasat în fața noastră. Punea frâne dese, încercând să ne șicaneze. Ne «pedepsea» pentru că am respectat legea!“

Și totuși… „În Canada îmi lipsește căldura românilor de acasă, care știu să și petreacă, să se bucure de viață. Canadienii sunt mai reci, mai distanți. De aceea, prietenii noștri apropiați, la Toronto, sunt români. Doar români“. 

Citește totul despre:

Comentarii

Loading...
loading...