Dupa ce parasesti cetatea Calatis, drumul te poarta fara sa-ti dai seama, in apropierea celui mai important refugiu din Dobrogea. Loc in care, in urma cu cateva mii de ani, stramosii nostri isi gaseau ultima scapare din fata triburilor nomade. Inconjurat de paduri si flancat de ape, locul in care dacii se retrageau inca nu si-a dezvaluit toate secretele. Pestera Limanu continua sa-i uimeasca atat pe istorici, cat si pe speologi. Altare, sculpturi si picturi rupestre, camere modelate cu dalta si ciocanul si vase din ceramica, datate din perioada de inflorire a populatiei geto-dace sunt doar cateva marturii care atesta importanta pesterii de la Limanu.
Un templu al speologilor, galeriile in care si-au gasit linistea titanii infranti de zei, arie naturala protejata conform Legii 462/2001 si aflata din anul 2004 in custodia Grupului de Explorari Subacvatice si Speologice (GESS) din Bucuresti, este situat la marginea satului Limanu, la numai sase kilometri de orasul Mangalia. Denumita si Pestera de la Icoane, Pestera de la Balta sau Pestera Caracicola, pestera Limanu este inconjurata de legende. Astfel se spune ca ar fi folosita ca ascunzatoare de haiduci, ca ar ajunge in Bulgaria, ca localnici rataciti prin labirintul galeriilor sale au reusit sa gaseasca pana la urma iesirea doar ca urmare a faptului ca au auzit clopotele bisericii din sat. Expertii spun insa ca, in realitate, galeriile pesterii Limanu sunt ingramadite doar sub platoul dealului de la nordul satului, in unele locuri fiind despartite de suprafata de numai patru metri de calcare, in care se vad fosilizate scoicile ce se gaseau altadata pe fundul marii. Pestera, in lungime de aproape 4.000 de metri, se intinde mai mult pe orizontala, diferentele de inaltime fata de intrarea principala nu depasesc 5 metri. Intrarea, situata la o altitudine de 25 de metri, este orientata spre sud, fiind larga de 3,5 metri si inalta de 1,4 metri.
Intre anii 1958 si 1964, o echipa, condusa de Margareta Dumitrescu si Traian Orghidan, a reusit sa cartografieze o mare parte a pesterii si a impartit-o in trei sectoare. Sectiunea I este direct accesibila prin intrarea principala. Aici se afla portiunile mai usor accesibile, motiv pentru care este si zona cea mai expusa la vandalism si poluare. Totodata, aceasta are o importanta deosebita deoarece multe dintre galeriile sale adapostesc numeroase colonii de lilieci. Sectiunea II este accesibila printr-o stramtoare foarte ingusta, in lungime de aproape 10 metri. Aici au fost identificate fragmente de ceramica, indeosebi amfore de provenienta romana, alaturi de scheletele unor mamifere salbatice si domestice. Sectiunea III exceleaza prin prezenta pasajelor scunde, unele aproape complet colmatate. Aici predomina si portiunile modificate antropic prin construirea din dale de calcar exploatat in situ a unor ziduri de sustinere laterala. Aceasta sectiune cuprinde portiuni in care se vede clar ca s-a incercat modelarea galeriilor prin adancirea sau largirea lor cu dalta. Si acest sector se leaga de al doilea printr-o galerie stramta ce nu depaseste 50-60 centimetri in inaltime.
Macelul de la Keiris
Primele referiri asupra existentei acestei pesteri le face Dio Cassius. Acesta scrie despre expeditia in Moesia Inferior a proconsulului Marcus Licinius Crassus, in anii 29-28 i.Ch., impotriva geto-dacilor condusi de Dapyx, urmasul lui Burebista. Desi geto-dacii au reusit sa tina piept romanilor, ei vor pierde batalia dupa ce sunt tradati. Tradarea se materializeaza prin deschiderea portilor cetatii. Cele doua armate aliate navalesc inauntru si are loc un adevarat macel. Dapyx moare eroic in fruntea armatei sale. Populatia din jurul cetatii se refugiaza intr-o pestera numita Keiris. Dio Cassius scrie ca aceasta era atat de incapatoare si totodata atat de trainica incat cei care au scapat s-au refugiat acolo cu toate lucrurile cele mai de pret si toate turmele lor. Dupa ce descoperi toate gurile pesterii, iesiri intortocheate si greu de gasit, Crassus le zidi si in acest fel ii sili pe refugiati sa se predea, pe calea infometarii. Nici unul nu a fost lasat in viata. Pornind de la relatarile lui Dio Cassius, pestera de la Limanu trebuie sa fie cea denumita, despre care el spune ca „era atat de vasta si de puternica” incat, dupa cum spun legendele, pana si titanii se refugiasera aici dupa infrangerea suferita din partea zeilor. Este singura pestera cu „gauri si iesiri intortocheate si greu de gasit”. Totodata, cercetarile arheologice intreprinse au scos la iveala materiale arheologice care atesta ca pestera a fost locuita de localnici daci in acea epoca. Mai mult de atat, sunt prezente si vestigii de epoca romana care pot confirma relatarile lui Dio Cassus. Dintre pesterile dobrogene, cea de la Limanu este singura in masura sa justifice deplasarea unei armate romane pentru asedierea unui loc de refugiu. La scurt timp dupa masacrarea celor refugiati in Keiris, Dobrogea a fost cucerita in totalitate de romani.
Galerii prelucrate
Pestera Limanu este singura pestera care, in prima parte din cele trei sectoare ale ei, a fost transformata intr-un labirint subteran cu lungi culoare intortocheate, cu peretii si tavanele cioplite drept si cu camere strabatute de coridoare de o parte si de alta. Expertii spun ca in unele portiuni, pentru a usura legatura intre diferite incaperi, oamenii au sapat noi galerii. In fiecare dintre cele doua camere cu altar, situate in partea de nord, altarul se afla in fundul camerei, iar tavanul si peretii sunt puternic afumati, ceea ce confirma ca incaperile interioare serveau pentru oficierea cultului. Saparea galeriilor n-a pus, se pare, probleme deosebite, roca fiind alcatuita din calcare albicioase moi, ce alterneaza cu argile verzui. In celelalte doua sectiuni lucrarile lasa impresia ca au fost abandonate. Este vorba despre zidurile cladite din al treilea sector, ziduri care nu par a juca nici un rol, desi se inalta pana la tavan si impart galeria in doua. In timpul cercetarilor, primii speologi au descoperit ca toate spatiile locuite beneficiau de un sistem de aerisire bine realizat. In ceea ce priveste desenele, simbolurile si semnele de orientare, acestea sunt foarte diverse, acopera ca datare o perioada mare, pana in secolul XI d.Ch. si infatiseaza figuri de oameni, fiecare avand mana dreapta terminata cu o stranie pata neagra.
Vandalizata de turisti si localnici
Reprezentantii Grupului de Explorari Subacvatice si Speologice din Bucuresti au declarat ca principalele probleme rezida in primul rand din lipsa de educatie ecologica a localnicilor, principalul risc la care este supusa pestera Limanu fiind reprezentat de vandalism. Numeroasele incercari de pana acum de a se controla accesul in pestera au esuat. Cei care se aventurau pana acum in aceasta pestera nu aveau echipament corespunzator si utilizau mijloace precare si improvizate de iluminare, respectiv torte din cauciuc de masini, faclii din carpe inmuiate in petrol si lumanari care polueaza atmosfera din pestera, fapt care are consecinte grave asupra coloniilor de lilieci protejate de lege. Speologii spun ca nu de putine ori au fost gasite vetre de foc in interiorul pesterii. Un alt pericol care ameninta pestera Limanu rezida din potentialele efecte ale dezvoltarii economice a comunei Limanu. Astfel, orice modificare rezultata ca urmare a schimbarii destinatiei terenului de deasupra pesterii va aduce cu siguranta mari prejudicii acesteia. Din cauza densitatii mari de galerii foarte largi, al caror plafon este extrem de subtire, eventualele lucrari de constructie sau de excavatie efectuate pe terenul de deasupra pesterii vor duce cel mai probabil la surparea plafonului acesteia.
