Aseară pe la 11.30, când începuseră să apară știrile despre puciul armatei, tocmai îmi luam la revedere de la un înalt ofițer într-o cafenea din Samsun. Îmi vorbea despre drumul greșit pe care merge Turcia, despre un prieten foarte apropiat, colonel, care a fost trimis la închisoare fără motiv, despre judecătorii și polițiștii corecți care n-au nicio șansă să-și păstreze locurile și despre faptul că „recentele atacuri teroriste s-au întâmplat din cauza lui Erdogan, care nu are încredere în adevărații profesioniști ai serviciilor secrete, ai armatei și ai poliției”. Instituțiile de forță conduse de oamenii lui Erdogan – îmi spunea militarul – „ne monitorizează mai mult pe noi, decât pe teroriști”. Despre problemele pe care Turcia le are cu aproape toți vecinii, ofițerul răspunde prompt că „Turcia nu are inamici” și că întreg „haosul” politicii externe se întâmplă din cauza președintelui, care vrea să aibă totul sub control și nu-i lasă pe cei care se pricep să-și facă treaba.
„Sunt optimist că lucrurile se vor schimba în viitor, dar turcilor nu le-a ajuns cuțitul la gât. Deocamdată e doar la genunchi”. Nu-și încheie bine propoziția, că primește un telefon, de la un confrate, căruia îi răspunde militărește și din convorbirea lor înțeleg doar că îl întreabă dacă se uită la televizor. Nu părea, însă, nici alarmat, nici grăbit să plece, dar a adus în discuție greșeala pe care a făcut-o generalul Kenan Evren în septembrie 1980, când a dat lovitura de stat, care a pus capăt conflictului armat dintre stânga și dreapta.
În Turcia, oamenii își pot cumpăra oricând cu ușurință pistoale și arme de vânătoare, iar în Ordu, un orășel situat între Trabzon și Samsun am văzut în centru, aproape de bazar un magazin care arăta ca un adevărat arsenal. De altfel, la nunți, îmi dă exemplu înaltul ofițer, s-a păstrat obiceiul ca toți bărbații să tragă în aer focuri de armă pentru a sărbători și nu de puține ori, se întâmplă accidente, iar unii care sunt amețiți, în loc să tragă în aer, își omoară prietenii sau rudele.
Citește continuarea textului pe blogul Sabinei Fati, de pe Europa Liberă.
Sabina Fati – În jurul Mării Negre
De la Constanța la Odesa: de ce n-au vrut sovieticii să facă drumuri (1)
Americanii din rata de Odesa și cum ia mită polițistul român (2)
Când trebuie văzută Crimeea și cum am făcut 24 de ore de la Constanța la Cetatea Albă (3)
A cui e Cetatea Albă? Și de ce nu mai funcționează drumul spre Marea Baltică (4)
Cetatea Albă: în cancelarie se vorbește limba rusă (5)
Cum poate fi întors cursul Nistrului (6)
Denumirea feminină a Odesei sau despre (im)posibila decomunizare (7)
Odesa: un oraș „între succes și sinucidere” (8)
La Odesa „nu contează dacă vorbești rusa sau ucraineana, oricum ai accent evreiesc” (10)
Mykolaiv=Nikolaev: orașul unde Barbie și-a cumpărat țigări pe banii mei (12)
Nikolaev: între Bug și Marea Neagră „te simți mai aproape de Rusia decât de Europa” (13)
Nikolaev și Herson: Orașele mireselor: de ce vin americanii după fete până la Marea Neagră? (14)
Un american la Herson: comandant al flotei de la Marea Neagră (15)
Melitopol: poarta de intrare în Ucraina este blocată pe termen lung (16)
Berdiansk: „Vodca este inamicul nostru așa că trebuie să-l terminăm cât mai repede” (17)
Berdiansk: omul sovietic și patriotismul ucrainean (18)
Mariupol. Astrograma unui oraș care depinde de puterea Armatei (19)
Mariupol-Harkov: lucrurile subversive pe care le am în rucsac (20)
Harkov-Rostov pe Don: interogatoriul polițistului rus (22)
Rostov-pe-Don: încă 5 ani de sancțiuni te pot face milionar (23)
Kerci, un oraș militarizat (25)
Veselia din Feodosia și de ce s-a întors FSB spre literatură (26)
Sevastopol: portul strategic sau despre președintele erou și pizza Putin (28)